Mă înec. Dau din mâini cu disperare, dar nu pot sta la suprafață. Am greutăți legate de mâini și de picioare, greutăți pe care le-am tot înșirat în jurul încheieturilor și a gleznelor în ultimii ani în speranța că mă vor face mai puternică; în speranța că, suferind puțin la început, voi fi mai fericită și puternică la final. Doar că… nu a fost chiar așa.

***

Știai că le am, știai că nu am mai dat jos brățările din oțel de când mi le-am pus la mâini. Știai și totuși nu ți-a păsat. Ți-am spus că am început să obosesc să le tot car după mine, că mă dor, că rămân fără aer în plămâni și forță în brațe și picioare. M-ai ignorat. Și tot ce ai făcut a fost să te îndepărtezi tot mai mult de mine, să fugi. Am încercat în disperare să fug după tine, să mai salvez lucrurile, dar tu aveai mult avantaj, iar eu aveam greutățile legate de mâini și picioare. De la efortul de a fugi, au lăsat urme și răni. Adânci.

Acum ești departe, undeva în zare ți se conturează slab silueta. Am încercat să te strig, dar te-ai prefăcut că nu auzi. Erai prea ocupat să fugi. Iar eu, eu am cedat. Greutățile m-au trântit la pământ, plămânii îmi vâjâie și ei de la oboseală și sângerez de la brățările de oțel. Îți aud râsul din depărtare și știu că tu ești fericit. Și că nu ești singur. Mereu ai avut-o pe ea, chiar și când îți negai asta.

Mie, tot ce mi-a rămas e oboseala. Oboseala de la kilometri pe care i-am parcurs cu greu, în drum spre ceva ce nu mi-a adus nimic. Și cu asta rămân eu la final.