din ochiul cerului spart
o ploaie insistentă de ace
trimisă de un gând absurd
ca un blestem surd o urză
nu-mi dă pace
urzește, m-acuză
îmi udă clopotul de meduză
sub care se mișcă apatic
un nud transparent
sub ploaia urzicătoare ostatic
corpul celenterat
perforat fără milă
își execută mișcările-n silă
pare din celofan umezit
nu-i din sticlă topit gelatină
așa cum mi-am închipuit
când l-am creat
aveam creierul adormit
soarele mă bătea în cap...
inima asta crepusculară
e pe cale să explodeze
iar lumea ei imaginară
ar putea să dispară
într-o ploaie corpusculară
de stele cu coadă
căzând de sus, de pe bloc
de la o mansardă
o grămadă de sfere
pe asfaltul sticlos
de pe stradă
© Mihaela Chițac, 2023
