Din producţia pentru copii de până la părăsirea ţării –
foarte restrânsă, de altfel – a Maiei Radovan face parte şi
povestirea Împărăţia balaurului, publicată în volum de
Federaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi şi Internaţi Politici
Antifascişti. Cartea, al cărei an de apariţie nu este menţionat,
face parte probabil din lucrările anilor 1948-1949. Textul
relatează presupusa experienţă auctorială a întâlnirii, pe plaja de
la Mangalia, a unui bărbat care se bucura de apă, soare şi nisip,
alături de numeroşii copii aflaţi în tabără.
Copiii, tot jucându-se cu mingea în apă, la un moment
dat o azvârliră în capul unui om care se scălda şi ei. Acesta o
prinse şi, voind să le tragă un pui de spaimă, îi ameninţă că nu
le-o mai dă înapoi. Şi ieşi cu mingea la mal. Băieţii se repeziră
în urma lui, rugându-l care mai de care, cu vocile înecate în
lacrimi, să le dea mingea. Atunci un băieţaş, cu părul ca ţepii
unui arici, observă că străinul avea nişte semne neobişnuite pe
glezne, parcă purta câte o brăţară de urme
roşii-vinete.
— Ce sunt astea, nene, pe piciorul matale? întrebă el
curios.
Să recunoaştem că introducerea nu e tocmai rea.
Suspense-ul introdus de apariţia omului, cu misterioasele
lui „brăţări”, sporeşte interesul cu care se citeşte proza.
Misterul se rezolvă însă pe dată când bărbatul le mărturiseşte
copiilor că e vorba se semnele lăsate pe picioarele lui de
lanţurile purtate în puşcărie – nu una pentru deţinuţii de drept
comun – ci într-o închisoare pentru deţinuţii politici comunişti.
Discuţia cu micii vilegiaturişti se transformă treptat în monologul
fostului deţinut, plin de locurile comune ale discursului dominant
privind lupta clasei muncitoare împotriva exploatării din timpul
regimului burghezo-moşieresc („Dar ţineţi minte: pentru ca voi să
puteţi astăzi veni la mare, să fiţi hrăniţi bine şi să vă puteţi
juca în voie, au fost oameni care au suferit bătăi, schingiuiri şi
temniţă grea. Mulţi dintre ei au fost chiar
împuşcaţi!”).
Povestitorul relatează apoi luptele greviştilor de la
Griviţa din februarie 1933, neomiţând să evoce figura celebrului
(în epocă) Vasile Roaită şi a legendarei sale sirene, după care
ajunge în punctul focal al povestirii sale, celebra închisoare
Doftana, locul de ispăşire a pedepsei pentru muncitorii condamnaţi
pentru a-şi fi cerut drepturile. Este Împărăţia balaurului din
titlul cărţii, pomenită într-un cântec intonat de deţinuţi, pe care
omul cu gambele marcate de cicatrici îl cântă nostalgic („E-o
temniţă-n ghearele unui balaur. / Un monstru în chip de bărbat, /
Cu colţi de panteră, cu urlet de taur / şi ochi ca de câine
turbat.”)
Autoarea nu lasă nebifat niciunul din punctele
naraţiunii oficiale referitoare la Doftana (odioasele bătăi
administrate deţinuţilor, temutele celule H servind drept carcere,
solidaritatea celor de afară, cu pachetele pline de obiecte
subversive strecurate în interior etc.) Toate acestea se petrec
până la data de 10 noiembrie 1940, ziua cutremurului distrugător
care lasă închisoarea în ruine şi îi ucide pe mulţi din cei închişi
acolo. Este un moment redat cu dramatism, folosit pentru a se
scoate în evidenţă eroismul muncitorilor care luptă din răsputeri
pentru a-şi salva camarazii prinşi sub dărâmături. Este menţionat
un alt erou al clasei muncitoare venerat în acei ani, Ilie
Pintilie, victimă a dezastrului, iar naratorul aşază şi o cărămidă
la edificiul cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
aflat în plin avânt („În fruntea noastră era tovarăşul
Gheorghiu-Dej. Deşi rănit grav, el ne îndemna energic la lucru şi
ajuta pe cei răniţi.”). Foarte pe scurt – de altfel şi fără vreo
legătură cu contextul tragediei de la Doftana – sunt evocare
figurile altor doi martiri ai clasei muncitoare, Filimon Sârbu şi
Elena Pavel, azi căzute complet în uitare.
Pe principiul antitezei dintre anii negri ai regimului
burghezo-moşieresc şi anii luminoşi ai noului regim de democraţie
populară, povestea muncitorului („adevărată”, insistă Maia Radovan)
se încheie pe un ton apoteotic:
„Împărăţia Balaurului” nu mai există, căci balaurului
i s-au tăiat capetele. Iar nouă, celor ce am trecut prin suferinţe
grele, ne-a fost dat prin munca şi lupta poporului muncitor de sub
conducerea Partidului Muncitoresc Român să vedem înfăptuită scumpa
noastră Republică Populară, pe care o iubim şi o vom apăra cu tot
sufletul, pentru că numai în ea poporul nostru muncitor va duce o
viaţă din ce în ce mai fericită, de roadele căreia în primul rând o
să vă bucuraţi voi, cei mici, care sunteţi viitorul
nostru.
Sunt sintagme care ar fi putut la fel de bine să fie
luate din orice articol de propagandă al vremii, Maia Radovan
renunţă la efortul (minim, de altfel) de a literaturiza conţinutul
ideologic şi îi pune pe erou să vorbească ca la o banală şedinţă de
partid. Împărăţia balaurului nu lasă, probabil, nicio urmă
în mintea tinerilor cititori ai vremii.
Nu am putut identifica autorul ilustraţiilor
(nemenţionat nicăieri). Poza Maiei Radovan este reprodusă din
Revista literară nr. 12 din 4 mai 1947.
