… intr-o singura persoana. Publicul striga: urmatoarea masca! Publicul cere: urmatoarea masca! Publicul aclama: urmatoarea masca! Asa se terminau mai marea majoritate a spectacolelor ei. Nu conta omul, conta personajul. Dar cateodata omul e cel care e cerut de public in ipostaze mici, marunte sau grandioase. Mimica mirosea inca din primele randuri de spectatori a sudoare mai mult decat a talent. Toti se simteau excitati de potentialul ei de a se camufla pe o scena. Toti simteau nevoia sa strige: “eu is ala!” Toate acestea alcatuiesc un succes impreuna cu acele schimburi de mimici intre persoane si personaje.
– Redescopera-ma, spuse ea
– Ei, ce crezi ca acum stau sa vad ce e in cutia ta toracica? Tu crezi ca eu am timp de abureli d-astea? ea se intoarse cu spatele gol catre el. O ia in brate. O saruta scurt pe partea dreapta a gatului ei lung si alb, cum ar zice el, ca de girafa domesticita. O impinse zdravan de perete si acolo ramase timp de cateva minute. El se usura, ea dimpotriva se umpluse de mai mult.
El pleaca, ea ramane. Dimineata e cam goala azi. Minus ceva grade afara, in casa totul e ascendent, mai putin mintea Ioanei care o ia cu mult in jos peste traseul stabilit de realitate. A fumat aseara. Au fumat. Se mai pune ca au fumat impreuna? Au trait numai in sunete, culori si multe mirosuri al naibii de adancite. Nimic ce puteai atinge, doar fesele ei goale lipite de ale lui. Pe burta, cu mana dreapta lasata jos pe podea si cu obrazul stang strivit de perna se incumeta sa priveasca, dar capul ei tot jos trage, ramolit in perna.
Isi cauta orbeste membrele inferioare. Paseste prin casa ca pe un teren minat. Nu mai stie daca pe podea calca sau pe un capac de la penultima sticla de bere. Jos o siringa. Nu-si aminteste sa o fi folosit. In fine. O arunca la gunoi cu cel mai simplu gest de nepasare. Acum trebuie sa isi gaseasca hainele. Scoate din dulap o rochie. O imbraca nu inainte de a face un dute-vino prin casa.
Extenuata dupa atatea ore petrecute in cadrul teatrului, dupa atatea replici memorate, atatea roluri amarate puse in nenumarate piei de om, atatea feţe colorate si sterse, colorate si sterse, colorate si sterse si iar colorate si sterse aude cum se zvoneste pe la coltul gurilor de pe strada ca maine va avea loc spectacolul mult mediatizat din ultimele doua saptamani. Nimeni nu stie ca ea va juca rolul principal. In mijlocul lor, arunca o franghie de stalp si se spanzura. Acolo, direct in botul lor de lemn prost sculptat ea se incumeta sa se spanzure. Din fericire, lumea o aplauda! Ea renunta zambindu-si.
A doua zi, publicul era adunat in jurul unui sicriu. El statea undeva in cea mai frumoasa amintire a Ioanei: o taietura a jugularei. Nimeni nu se cunostea, dar toti erau alaturi de urmatoarea masca. Publicul aclama: Urmatoarea masca! Urmatoarea masca…
Azi fara mimici si fara feţe, va rog! Maine puteti da startul destrabalarii lor… Pana atunci – liniste… spuse el