Exact acum zece ani, în aprilie 2001, drumurile m-au dus prin Ţara Bascilor, într-o localitate pe ţărmul Gofului Biscaya, numită Deba! Este una dintre puţinele staţiuni europene în care se poate practica surful dar nu pentru surf mă aflam acolo. Făceam paşii spre ceea ce mai tărziu se va numi Cartea Speranţei sau Poker la Finisterre.

În Deba aveam o rezervare la Pensiunea Zumardi, în apropierea golfului. Era o dupăamiază răcoroasă de aprilie, turişti puţini şi o ploaie mocănească, adică măruntă, rece şi nesfârşită. Da, am greşit, de fapt era o ploaie bască. Aşa plouă acolo. Proprietara pensiunii, o doamnă extrem de amabilă, mi-a recomandat un restaurant şi m-a sfătuit „Ingles, do not say that you are Irishman, Ok?”. Temerile ei erau probabil legate de atentatele din Ţara Bascilor şi mai ales de suspiciunea cu care erau priviţi străinii.

Aici, drumurile şi străzile sunt înguste iar oamenii sunt trişti. De fapt ei par mai mult supăraţi decât trişti. N-am întâlnit atunci oameni care să râdă sau să zâmbească. În drum spre Iglesia de Santa Maria, am trecut printr-o piaţetă în care privirile celor mulţi şi tăcuţi m-au însoţit. Oameni trişti şi supăraţi găseşti peste tot prin lume dar aici tristeţea pare nativă. Am renunţat să mai vizitez oraşul şi m-am îndreptat spre restaurantul recomandat de proprietara pensiunii. Un restaurant micuţ în care, instinctual, toţi cei prezenţi m-au fixat cu privirea când am intrat.

I-am spus chelnerului că sunt din România şi că, fiind ziua mea, aş vrea să merg într-un club unde e un program de noapte! Nu prea înţelegea pe unde e România dar aproba instinctiv din cap. Apoi mi-a recomandat trenul local spre San Sebastian unde, spunea el, mă voi distra cu tot ceea ce vreau!

Am renunţat la atmosfera de parastas din restaurant, am luat o şampanie şi două pahare şi am mers pe plajă. Se înserase şi mărunta ploaie bască nu înceta. Oceanul prăvălea pe plajă valuri de doi-trei metri cu o trenă de spumă albă ce spăla totul.

M-am aşezat pe o bancă şi mi-am aprins o ţigare.

Apoi am turnat şampanie în cele două pahare, unul l-am pus pe nisip şi celălalt l-am închinat oceanului care mă saluta prin vuietul valurilor. „La mulţi ani Mărite Ocean, făcător de lume!” i-am urat eu! Mi-a răspuns printr-un val care s-a spart la picioarele mele şi mi-a transmis „La mulţi ani muritorule, fie gândul tău adevarat!”.

Prin vuietul valurilor abia am auzit mobilul. Era Pedro, ţinea să-mi ureze „La mulţi ani!” şi mai ales să afle unde sunt:

- Pedro, stau pe o bancă pe plaja de surf din Deba, plouă, se sparg multe valuri aici iar acum voi bea un pahar de şampanie pentru tine!

- Aşa să faci pentru că noi, în Galicia, transmitem gândurile bune prin valuri!

Mi-l închipuiam pe Pedro privind golful Vigo de la geamul biroului său.

Apoi am auzit valul blond din spatele meu:

-Hola! Soy Alejandra!

Sub o pelerina transparentă strălucea Valul blond, ca o rază de lună. Alejandra era gândul bun trimis de Pedro odată cu valurile oceanului! Sau miracolul din valurile Golfului?