(asta-i cea mai mare frică a ta 

ca să te vindeci trebuie să vorbești despre ea până o să-și ia tălpășița și-o să intre în altul)

o dimineață nehotărâtă 

ca un autobuz londonez într-un sens giratoriu 

lumina încearcă să-și facă loc printre lucruri 

îți pare o ricșă decorativă la intrarea în tk max

pe marginea patului capul în mâini 

te întrebi cât durează o veșnicie 

un crist de fosfor ca un iepure alb

îți răspunde: uneori o secundă 

din așternut abia trezită 

starea de panică îți face în joacă 

cerculețe pe omoplați

te golește de sânge gândul 

că într-o zi se vor sfârși toate 

și n-o să mai simți 

nici măcar amorțeala din degete 

după ce bei prea multă cafea 

nici măcar propria respirație 

zgomotoasă și grea ca jurământul de cununie 

îți spui cu lehamite 

moartea e ca atunci când te așezi la un film

te fură somnul și te trezești iar pe ecran 

rulează mulțumirile de final

o clipă ți-e ciudă că ai ratat ceva important 

cei din jur te calmează n-ai pierdut mare lucru

omul e și cimitir și mormânt 

iar zilele lui un pumn de țărână 

pe care-l aruncă în grabă 

un dumnezeu melancolic