Nobilimea română din Transilvania
În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruieşte domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curţii regale, fiul lui Sârbu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire şi pe fraţii lui: Voicu, Mogoş şi Radul şi pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu. Rezultă din acest act că aceştia toţi erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc şi din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.
În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaş, Ştefan şi Ladislau de Mutnuk arătaţi anume că români de alt document, pentru moşia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripţiei de 30 de ani. În acelaşi an sunt citaţi mai mulţi români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaş, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moşiilor Ruginoasa, Topliţa, Leurdeni şi Tâncova. În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stanciul şi Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moşiei Vozești din districtul Caransebeșului. Alt act, din 1422, îl aminteşte pe nobilul român Ştefan de Olachy. Unul din 1428 vorbeşte de nobilul Dan de Doboş. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciorna şi pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moşiilor lor părinteşti, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români din Banat. Un document din 1430 aminteşte pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soţul ei, Gurhu „este arătat că român”. În 1457, regele Vladislav întăreşte privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor şi a celorlalţi valahi din ţinuturile Banatului, ca mulţumire pentru credinţa şi slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci şi predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlneşte o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ţinutul Făgăraşului.
Mai aducem din nenumăratele documente care constată existenţa unei bogate nobilimi române în ţările de peste munţi în vremile mai vechi, încă următoarele: unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ştefan şi Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund şi ale regilor Albert şi Vladislav, danie ce se face în condiţiile în care „îndeobşte românii posedă moşii în Maramureş”. Când se introduc români în moşii câştigate prin judecăţi, formula obişnuită este că ei au fost reintroduşi în curţile lor nobiliare. Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgăraşului, îi confirmă pe Vulcan şi pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Şandru de Viştea, în averea moşiilor şi în oficiul de boieri pentru Viştea de sus şi de jos şi jumătatea satului Arpașul de jos şi peste 17 ţigani, boierie ce o căpătase strămoşul lor de la Mircea, voevodul Munteniei şi Banul Severinului. Altul, din 1513, îi dăruieşte lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moşiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moştenitori. Un alt document, din 1518, conţine un schimb de proprietăţi între nobilii Ladislau (Vlad), Racoviţă şi Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi şi acel de moşie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruieşte nobililor români Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui Ladislau Racoviţă pădurea Lojna, ca mulţumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii. În sfârşit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că: „acelaşi lucru şi pentru nobilii români este de înţeles şi de ţinut, aşa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului şi să-l îndeplinească”. Aceşti nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleţei maghiare, adică de a fi judecaţi de curia regească şi de a fi scutiţi de plată darei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moşiile lor.
Odată cu nobilimea românilor, dispăru şi proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în naţia domnitoare, răpi poporului român cea mai mare şi mai de seamă proprietate a pământului. Dar această trecere fu şi ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiţie a păstrării titlului de nobil şi a pământului de moştenire, practicarea religiei catolice. Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiţii erau despuiaţi de proprietăţile lor. Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moşiile fiscale înstrăinate, considerând ca atare proprietăţile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire. Moşia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”. Mai ales în Ţara Făgăraşului, mai toţi vechii români trecură „prin sita deasă a forului productional şi mulţi din ei pierdură pe lângă moşiile Ior şi libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moşii timp foarte îndelungat, avocaţii având interes a le prelungi, aşa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu şi Făgăraş a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârşi abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulţi dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munţi pacea sufletească.
A. D. Xenopol