Începe ca orice altă poveste horror. Sunt eu, omul banal din clasa medie, cu blugi și cămașă și freză dată, nu cu gel, cu ceară de păr, cu barbă nici lungă, nici d-aia de patru zile, o barbă sănătoasă.
Merg prin oraș, un oraș gri și cam trist dar altfel destul de sigur și neinteresant. Merg cu căștile în urechi ascultând formația aia de hipsteri, n-o știi, sunt cel mai mare și singurul fan.
Trec pe lângă oameni, clădiri, mașini, cobor la metrou. În cap am deja format în minte planul de fugă în cazul invaziei de zombies, adică morții vii, mâncătorii de carne, băutorii de sânge, purtătorii de mațe de om pe post de mărgele.
Ies de la metrou și merg spre palatul universul, haină neagră cu guler ridicat, pas rapid, figură serioasă, genul corporatist cu responsabilități. Deschid ușile cu mână sigură, fermă, de parcă mușchii ar fi de oțel, o încordare subtilă, o smucire ușoară, un gest grațios și gata...