Ultima tavă de argint

Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…

Şi flacăra unde este?

Prima zi de şcoală, ultima zi din viaţă, mai este o tavă, mai este?

Judecătorul se condamnă cu fiecare cuvânt rostit,

pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,

scribul se refugiază în adevăruri umile şi

vechi fotografii cu dansatoarea din barbare edicte.

Ea continuă să calce-n picioare hărţile prinţului,

o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.

Deasupra căpăţânii mele ea dansează pe insomnii de carne,

în ochii prinţului ea este doar vrabia cu ochi de sticlă…

Constantin Stancu ©