Mergând eu prin tunel, mă gândeam că nu se va mai termina nici la Sfântu’-Așteaptă. Lung cât o mie de tuneluri obișnuite, m-a stors de toate puterile și m-a determinat să încep să mă îndoi de spate, fiindcă mersul și iar mersul e anevoios după o vreme. La un moment dat am văzut lumina, cea care stă la capăt, aia de știi că gata, până aici a fost, de acum încolo doar ieșirea mai poate urma. Astfel, văd lumina, ajung la lumină, trec prin lumină și ochii nu pot să deslușească din prima, lăcrimează, evident de la lumină, apoi văd încet-încet, dau de altă lumină, apoi de altă lumină, trec dintr-o lumină într-alta, un tunel de lumină. Acum n-am decât să merg, asta trebuie să fac, să merg prin lumină și să aștept să-ntrezăresc întunericul de la capătul tunelului.