într-o colivie cu zăbrele de coaste

se zbate să-mi iasă din piept

uneori bate din aripi tare

alteori mai lent

așteaptă să-i deschid ușa coliviei

cu cheia inimii mele...

iar eu o amăgesc mereu

în mine se complace

se leagănă în scrânciob

îi place să se joace

eu o privesc intens

printr-un ochean secret...

are pe vino-ncoace

un clonț de foc, ochi de rubin

și pene de mătase...

nu-i dau drumul încă

trăiește, iată, de ani buni

tot în captivitate

pasărea câteodată

în vis mi se preface

în ditamai pisică

ce-adoarme-n zori

la pieptul meu

îmi sfârâie și toarce...

© Mihaela Chițac, 2021