Ne podidise vântul: curgea din zare-n
zare
Şi-și năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.
Copacii plini de spaimă păreau că cer
iertare.
Eram atất de firavi în parcul
răzvrătit,
Încât simţeam nevoia să devenim romantici,
Să facem faţă-acestei măreţe înscenări.
Eram atât de singuri sub arborii gigantici,
Înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remușcarea că stăm aşa, degeaba,
Cu inima căruntă, severă, de prisos,
În timp ce, răscolită, bătea în maluri apa,
În timp ce era totul atâta de frumos.
...Ne-am sărutat atuncea cu buzele
stângace,
Cu mimica iubirii știută pe de rost, _
Curgea din ceruri vîntul, se mistuiau
copacii,
Şi ne gândeam departe la ceea ce-ar fi
fost...
