Ne podidise vântul: curgea din zare-n zare
Şi-și năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.
Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare.
Eram atất de firavi în parcul răzvrătit,
Încât simţeam nevoia să devenim romantici,
Să facem faţă-acestei măreţe înscenări.
Eram atât de singuri sub arborii gigantici,
Înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remușcarea că stăm aşa, degeaba,
Cu inima căruntă, severă, de prisos,