Într-un cătun de lume rupt,
Trăiau în bordeiaş de lut,
Singuri, săraci ca vai de ei,
Doi bătrânei.
Căsuţa lor cam pricăjită
Era curată şi-ngrijită,
Dar învelișul aplecat
Era, de-a dreptul, fermecat.
Când toamna ploaia îşi aduse
Şi din pământ făcu noroi,
Bătrâna-ncet pe plâns se puse:
”- Of, moşule, e vai de noi!
Picioarele ne sunt desculţe,
Tu n-ai iţari, iar eu n-am haină
Şi vine-ndată baba - iarnă
Omăt cât casa să înalţe.”
Dar vorba şi-o sfârşi aici,
Căci învelişul fermecat,
În chip bizar, s-a preschimbat
În cizme noi şi în opinci.
Minunea nu s-a isprăvit
Şi-acoperişul cel vrăjit
O haină groasă deveni
Cu nasturi mari şi arămii.
Pe drept cuvânt, te trec fiori
Când te gândești că, deodată,
Din haină niște pantaloni
Se arătară prima dată.
Ce s-a-ntâmplat, e greu de spus,
Însă așa vrăjitorie
În casa mică a adus
Doar zâmbete și veselie.
Trecu ușor iarna geroasă,
Iar bătrâneii bucuroși
Se puseră comod la masă
Sărbătorind că-s sănătoși.
Apoi, ieșiră să se plimbe
Pe-un ochi de apă, într-o barcă,
Dar unde oare să colinde
Când hoții ies și îi atacă.
Bătrânii nu se pierd cu firea
Și îndrăzneți ca doi soldați
Pun mâna pe un par și-i bagă
În două lăzi pe vinovați.
Așa povești mai rar auzi,
Nu sunt de ici, de colo,
Iar dacă te-am făcut să râzi,
Poate ne dai și nouă
Un ban cinstit, să povestim
Și altora isprava.
Dar, pân-atunci, noi te poftim
Să umpli toată tava.