E o perioadă de februarie mohorâtă pe aici, e frig, noroi și
cam cenușiu peste tot.
Noroc că mi-au ținut companie Povestiri de pe Calea Moșilor de
Adina Popescu în ultimele zile.
Cartea a fost publicată în 2019 la YoungArt, eu am citit-o
prin bunăvoința celor de la Librăria Online Libris, ei mi-au pus-o
la dispoziție. Cei de acolo au o gamă foarte bogată de cărți, marea
mea încercare este să mă decid ce vreau să citesc, ce vreau să
comand când intru pe libris.ro.
Printre orele petrecute cu noua mea descoperie: serialele
thriller, psihologice și polițiste de pe Netfilx, am lecturat și
cartea asta care mi-a deschis un lanț de amintiri dulci-acrișoare
din anii mei de școală primară și gimnazială.
Calea Moșilor nu este centrul lumii, Calea Moșilor este
lumea întreagă. Adina e la grădiniță când se mută aici, cu
părinții, și cartierul e nou-nouț și frumos. Trăiește în epoca de
aur, are o coliță de la Filatelia cu tovarășul Nicolae Ceaușescu,
iar Elena Ceaușescu este ca o mamă pe care o vede doar la
televizor.
Acesta este parte din descrierea cărții. Într-adevăr, la
început Popescu Adina are parte de o colpilărie tipică din perioada
comunistă: unfiormă de șoim al patriei, apoi de pionier ca mai apoi
să lase unfiromele și să înceapă să se adapteze tranziției din 1989
și anii ce au urmat.
"Vacanța de iarnă a fost mai lungă decât de obicei (..) Ni s-a spus că nu mai trebuie să venim cu uniforme și că putem să ne îmbrăcăm cum vrem (..) mai puteai vedea la băieți gulerele cămășilor bleu și peste ele câte un pulover scămoșat (..) la fete sarafanele purtate cu pantaloni dedesubt și fustele bleumarin, plisate, de pioniere, care nu erau chiar urâte, combinate cu câte un taior turcoaz din garderoba mamelor noastre.
În prima lună, arătam cu toții ca fii ploii, cu haine prea largi sau prea strâmte (...) Semănam cu o armată care se retrage, în derivă."
Ei bine, eu am început școala în 2001 și pot să spun că și
atunci am trăit tot într-o tranziție continuă , din aceasta în care
profesoare nostaligice și frustrate nepensionate încă ne mai făceau
zile fripte, în timp ce profesoarele tinere erau stângace și
impulsive.
Școala mea dintr-un cartier orădean de la sute de kilometri
distanță de București, dar și la vreo zece - cinsprezece ani
distanță de cele trăite de Adina parcă era la fel de afectată
încă de tranziție. Parcă nimeni nu știa ce va urma și în
anii mei de școală, era o rigiditate frustrantă cu lecții
învățate-pe-de-rost și mulți elevi incapabili să înțeleagă
ceea ce citesc. Da, am aflat ulterior că aceasta este o forfmă de
analfabetism funcțional.
Încerc să las amintirile mele incomode legate de școală și să
mă reîntorc la carte. Bun, inspiră, expiră. Gata.
Scriitura e simpatică: este din perspectiva fetiței Adina
Popescu, de când se mută cu mama și tatăl ei la bloc pe Calea
Moșilor, până termină gimnaziul. Nu dau spoiler-e prea multe,
încerc, cel puțin.
Fără să fie înmiresmată de figuri de stil, de trimiteri
livrești sau comparații demne de un roman elaborat ca al lui
Dostoievski sau Tolstoi, cartea Povestiri de pe Calea
Moșilor are un ton direct, ușor apăsător și aproape impresonal,
uneori. Semn că autoarea fie n-a fost prea afectată de ceea ce
trăia, fie s-a maturizat iar expriențele au rămas niște amintiri
reci și gri.
Când își prezintă colegii de clasă și chiar prietenii,
autoarea folosește titulatura prezentă în catalog: numele de
familie iar apoi prenumele. Nu-i cunoaștem pe Adina, Viorel sau
Elena, ci pe Popescu Adina, Mandea Viorel și Grozavu Elena, semn că
aceștia trăiesc într-o lume dură, ca de campanie militară, în care
individul este depresonalizat, unde doar mamele casnice și mieroase
își alintă copiii cu apelative pe care cei mici nu vor ca alții să
le audă: Florinel ori Camelușa.
Școala nu este singura afecatată de schimbare, Calea Moșilor
își schimbă și ea fațetele în anii ce urmează după Revoluție. Dacă
până în '89 Adina vede covrigării, blocuri și magazine cu alimente,
după Revoluție povestește de pompe funebre și shop-uri de copiat
acte care nu au viață lungă pe Cale.
Cred că Povestiri de pe Calea Moșilor este o carte pe
care o poate scrie oricine a loocuit la oraș, dar nu s-a sinchisit
să o facă și a lăsat amintirile unei copilării de cartier să treacă
neînsemnate. Din fericire, Adina Popescu le-a înseamnat și le-a dat
adulților și copiilor să le citească.
Poate unii dintre școlarii de astăzi nu vor ști cum arată o
uniformă de pionier - nici eu nu știu - nu cunosc ce este acela
oracol sau ce se scrie în el, ori n-au prea avut parte de săpuneli
în curtea școlii. Prin intermediul acestei cărți au șansa să
afle.
Sunt aspecte consemnate în carte pe care copiii din școlile de
azi încă le mai cunosc și ei, din păcate, la fel cum le-am cunoscut
și eu: profesoare care amenință sau bat elevii, care au impresia că
ora lor e sfântă și ele sunt zei. Am trecut și eu prin asta și încă
văd la știri că mai sunt elevi care trec.
Când citeam Povestiri de pe Calea Moșilor mi-a fugit
mintea la În Brooklyn crește un copac, carte pe care încă
n-am terminat-o de citit. Am citit o parte din ea în română și o
parte în engleză (cât eram în Statele Unite).
Nu știu dacă cei de la editură au ales în mod intenționat alb
și turcoaz drept culori dominante în realizarea celor două coperți,
sau a fost doar o coincidență. Aemănarea dintre cele două e mare și
la conținut, dar și la prezentarea grafică (ilustrație, culori,
textul coperților).
Oricum, dacă o lume întreagă ar dori să afle cum a fost viața
elevei Adina în Bucureștiul comunist, va trebui să citească
Povestiri pe Calea Moșilor, la fel cum citeste În
Brooklyn crește un copac când vrea să o cunoască pe Francie
Nolan din Brooklyn.
Voi ce citiți? Cum ați început anul?
