La finalul lunii august, președintele Emmanuel Macron l-a numit în funcția de purtător de cuvânt al președinției pe jurnalistul Bruno Roger-Petit, cronicar politic și sportiv la mai multe publicații. Ceea ce poate să pară o decizie firească în România, în Franța a fost o dublă noutate, tratată cu atenție și îngrijorare de presa franceză. În primul rând, funcția de purtător de cuvânt fusese desființată de președintele Nicolas Sarkozy. El și succesorul său, Francois Hollande, au considerat că își pot transmite mai eficient mesajele personal, sfătuiți de câțiva consilieri. În al doilea rând, instituția purtătorului de cuvânt, introdusă în anii 1970 de președintele Valery Giscard d’Estaing, nu a fost condusă niciodată de vreun jurnalist, ci de înalți funcționari versați sau de membri ai corpului academic din Franța, pentru care trecerea pe la Elysee urma să fie o trambulină către diplomație.

Este motivul pentru care decizia lui Macron a fost amplu comentată, în special pornind de la un anunț făcut imediat după preluarea mandatului: sala destinată presei la Palatul Elysee va fi dezafectată (din rațiuni administrative și de securitate), iar jurnaliștii care îl vor însoți pe Macron în deplasări vor fi selectați de președinție. Este o îndepărtare a presei de la Elysee, privarea jurnaliștilor de o sursă majoră de informații pe surse și de detalii, la care se adaugă atragerea neortodoxă unui coleg de breaslă la Elysee, tocmai pentru anticiparea mai bună a oricăror mișcări, au acuzat ziarele.

Nu puțini au fost rivalii lui Emmanuel Macron, care au susținut că el este „candidatul“ sau „copilul alintat“ al presei și al institutelor de sondare din Franța, așa cum acuzau în SUA inamicii candidatei Hillary Clinton. La fel ca în SUA, marile publicații au demontat acuzația, însă un lucru rămâne clar – nu este dificil de creat un front mediatic unit în Hexagon. Asta pentru că, precum în SUA, o mână de miliardari sau multimilionari controlează mai toate publicațiile mari: Arnault, Dassault, Drahi, Pinault, Bollore, Bouygues, Lagardere etc.
Reacția jurnaliștilor francezi a fost una anti-Macron, de revoltă împotriva îndepărtării lor de către niște consilieri tehnocrați aproape necunoscuți cu care s-a înconjurat președintele. Ziariștii au vorbit pe larg despre prăbușirea lui Macron în sondaje, despre protestele iminente, despre tendințele sale „monarhice“. Analizată din Elveția, de cotidianul Le Temps, cea mai evidentă problemă este debusolarea jurnaliștilor francezi, asemănătoare, din nou, cu situația presei americane în era Trump. „Lor nu le vine să creadă că acest președinte nu mai crede în intermedierea lor.“ Apoi, „presa scrisă este în criză profundă, părăsită de cititori (în special de tineri), în concurență pentru publicitate cu giganții Internetului, iar sindicatele nu mai sunt bine văzute în afacerea viitorului, adică Internetul.“

Macron „oferă imaginea mutației politice brutale din Hexagon, al cărei rezultat este încă incert. Vorbind despre cazul Macron, jurnaliștii francezi își pun, de fapt, semne de întrebare privind viitorul lor. Următoarele săptămâni ne vor arăta dacă această vară 2017 a fost mai mortală pentru ei decât pentru locatarul de la Elysee.“