Primul meu job in mediul privat: o lectie despre abuz, deceptii si supravietuire
Primul meu job in mediul privat a fost undeva in perioada 2009–2010. Veneam dupa o experienta destul de modesta intr-un ONG care se ocupa de proiecte in zona civismului si a democratiei. Il consider totusi primul meu job adevarat, primul start in cariera pentru ca in ONG-uri veniturile erau mereu conditionate de existenta unor proiecte si finantari externe. Iar in Romania, unde spiritul civic nu a prins niciodata radacini adanci, aceste finantari veneau aproape exclusiv de la fundatii straine. In plus, acolo nu vindeam ceva in sensul clasic. Scriam proiecte, vorbeam despre lucruri abstracte. Culmea, vorbeam despre democratie si uitandu-ma putin la anul 2025 imi dau seama cat de important era de fapt acel job. Am fost la un pas de a pierde democratia reala si de a ne intoarce la democratia comunista. Stim cu totii cum a fost. Am uitat travaliul, durerea.
Privind in urma, mi-as fi dorit ca acea experienta sa fie una care sa ma formeze ca profesionist, sa fie o trambulina. In realitate, a fost o rana. A fost nevoie de multi ani ca sa imi recapat increderea si sa am puterea, dar si claritatea mentala necesara pentru a vorbi deschis despre ce s-a intamplat. N-a fost un abuz sexual, asa cum multi ar putea crede. Si n-a fost comis de un barbat, ci, paradoxal, de o femeie, sefa.
Inainte sa povestesc concret prin ce am trecut, simt nevoia sa clarific un lucru esential: abuzul este abuz, indiferent cate explicatii s-ar putea gasi pentru a discredita victima sau pentru a-l justifica. Chiar daca pare subtil si nu lasa urme vizibile, el roade din interior. Nu intareste, ci slabeste, nu te caleste, ci te fisureaza, iar in acele fisuri isi fac loc alte abuzuri, din ce in ce mai usor.
Procentul din vanzari – o schema impachetata frumos
Am fost angajata ca specialist in marketing. In realitate, era o pozitie de agent de vanzari, dar impachetata sub un titlu atragator, ca sa sune bine si sa atraga oameni care nu cunosteau inca bine piata muncii. Nu eram singura pacalita. Multi tineri acceptau astfel de posturi cu speranta ca „procentul din vanzari” le va rotunji consistent veniturile.
Doar ca nimeni nu explica diferenta dintre o vanzare cu ciclu scurt si una cu ciclu lung. Daca vinzi produse de larg consum, ai un ritm alert, vezi rapid rezultatele, ai cum sa iti calculezi si sa iti planifici veniturile. Insa daca vinzi produse scumpe, complexe sau servicii contractuale anuale, procesul dureaza luni intregi – de la prospectare si promovare pana la semnare, livrare si implementare. Si chiar daca, in final, reusesti sa vinzi, bonusul poate disparea complet daca firma intra in pierdere. Pentru ca acel procent se aplica „din profit”. Si daca profitul e zero sau negativ, munca ta – fie ea de sase luni sau un an – se anuleaza. Tu ramai cu salariul de baza, care adesea e simbolic. Si, colac peste pupaza, esti criticat ca „nu aduci rezultate”.
Este un model de exploatare care inca functioneaza in multe companii mici, mai ales acolo unde nu exista departamente reale de HR si unde angajatii sunt tratati ca simple instrumente de incasat bani.
Prima vanzare, primul soc
Mi-am primit salariul doar in prima luna. Apoi au inceput intarzierile. Doua luni la rand am lucrat fara sa fiu platita, dar am continuat, sperand ca situatia se va rezolva. Intre timp, am reusit chiar sa finalizez o vanzare importanta. Am observat insa cu amaraciune cum, in acelasi timp, sefa isi facea achizitii personale – telefoane, laptopuri, zeci de perechi de pantofi, vacante exotice. Cand intrebam de salariul meu, raspunsul era mereu acelasi: „nu sunt bani”.
Dupa trei luni, am decis sa-mi dau demisia. Mi s-a spus ca sunt valoroasa, ca firma are nevoie de mine, ca sunt apreciata si ca totul se va regla in scurt timp. Am fost convinsa sa raman. A fost o decizie proasta. In luna urmatoare nu doar ca nu am fost platita, dar a inceput si o alta etapa – mai insidioasa si mai dureroasa.
Umilinta sistematica, mascata in „feed-back”
Dupa tentativa mea de a pleca, comportamentul ei s-a schimbat. Nu dintr-odata, ci treptat. A devenit mai rece, mai dura, mai ironica. Ma analiza constant si gasea pretexte pentru a ma critica: cum ma imbracam, ce gusturi aveam, ce muzica ascultam. Daca nu recunosteam numele vreunui artist rock – desi nu era genul meu – ma eticheta ca ignoranta.
Facea observatii rautacioase despre hainele mele – simple si accesibile, pentru ca nu imi permiteam mai mult – si despre machiaj, mai ales despre rujul rosu, spunandu-mi ca „nu stiu sa-l port”. Stia ca faceam naveta, ca eram studenta in primul an de master, ca traiam modest, dar nu arata nicio urma de intelegere. Ne luam de multe ori mancare la comun, dar niciodata nu se intreba daca am cu ce sa contribui.
Ma tinea peste program, fara sens si fara scop. Pur si simplu pentru ca putea, pentru ca voia sa controleze tot.
Ziua in care am plans – si ea a zambit
Inainte sa plec definitiv, a existat un moment care m-a rupt. M-a umilit atat de tare, incat am izbucnit in plans, chiar in fata ei. Iar ea… a zambit, dar nu ironic, nu ca sa mascheze ceva. A zambit larg, cu satisfactie. A fost clipa ei de glorie.
Am plecat in cele din urma. Dar nu fara sa-mi iau masuri. Am luat cu mine laptopul firmei si l-am returnat doar cand am fost sigura ca imi voi primi salariul. A fost singura parghie pe care am avut-o. Sotul meu – acolo ne-am cunoscut, in acel birou – a fost si el neplatit integral. Ne-am dat demisia impreuna. Am plecat cu demnitatea ciobita, dar ne-am avut unul pe celalalt. Si cu timpul, ne-am construit o viata frumoasa. Firma respectiva, intre timp, a dat faliment.
Ea, dupa aproape un deceniu, a facut reconversie profesionala. Acum se prezinta ca psiholog si scrie pentru o publicatie care imi aminteste de Romania postcomunista, o lume de relatii vechi si suprafete poleite. Putini stiu ca sub acel aer calm si sofisticat se ascunde o minte rece, manipulatoare si lipsita complet de repere morale. E o maestra a disimularii, iar asta e cu atat mai periculos cu cat acum profeseaza intr-un domeniu in care oamenii vin sa-si caute alinare.
Verisoara pierduta si o noua tradare
Am mai pierdut ceva in tot acest proces: o verisoara. Am crezut ca ii fac un bine cand am recomandat-o pentru angajare. A fost acceptata si a ramas acolo, chiar si dupa ce eu am plecat. Nu i-am cerut sa aleaga intre mine si locul de munca. Dar intr-o zi, cand i-am cerut numarul administratorului – doar pentru a-l suna si a-i cere banii care mi se cuveneau – mi-a spus ca nu mi-l poate da. Atunci am inteles ca nu pot conta pe ea.
Cand prima firma s-a inchis, au deschis impreuna o alta. Au continuat acelasi model. Aceeasi oameni, alte victime.
De ce un abuz deschide usa altora
Dupa ce am reusit, cu greu, sa ies din acel mediu, mi-am dat seama ca nu plecasem intreaga. O parte din mine ramasese acolo, increderea in mine, in pregatirea mea – desi eram o studenta premiata, bursiera la ambele cicluri de studii – fusese grav afectata. Am inceput sa accept locuri de munca nepotrivite, cu management toxic, salarii mizere, promisiuni neonorate. Am fost manipulata, exploatata, tratata cu superioritate de oameni care nu stiau nici macar jumatate din cat stiam eu. Dar eu… nu mai credeam in mine.
Aveam sanse sa accesez locuri mai bune, in companii mari, cu salarii decente, cu acces la know-how si tehnologie. Insa nu am avut curajul sa aplic. Imi spuneam ca nu sunt suficient de buna, ca locul meu nu e acolo. Si asa am pierdut ani pretiosi, in care puteam construi.
Ce am invatat – si de ce scriu asta acum
Am invatat o lectie dura si pretioasa. Ca parinte, ai datoria sa fii implicat in viata copilului tau si atunci cand pare ca s-a desprins. Nu-i spui sa taca, sa rabde, sa se „descurce”. Il inveti sa se respecte, sa plece cand e tratat nedrept, sa se fereasca de abuzatori – fie ei barbati sau femei. Meseria de parinte nu se termina cand copilul devine major. Se termina cand e capabil sa se apere singur. Si chiar si atunci, mai e loc de sprijin si atentie.
Nu stiu daca la final, am castigat sau am pierdut mai mult. Stiu doar ca, daca ai citit tot acest text, poate simti ceva din durerea pe care am purtat-o in mine ani de zile. Daca esti tanar, sper sa te faca vigilent. Daca esti parinte, sper sa te faca atent. Daca ai fost abuzat, sper sa ti se spuna ca nu esti singur.
Si daca, din fericire, n-ai trait nimic asemanator, atunci… multumeste Cerului si nu intoarce niciodata capul cand vezi o nedreptate.
The post Primul job si rana care n-a trecut appeared first on Yes, Milady.
