Vreme de toamna tarzie. Un vant urat care iti usca pielea si madularele. O semi burnita nu iti dadea voie sa te misti pe strazi in voie, iar stergatoarele scartaiau in continuu. Nu-ti venea sa iesi la plimbare, nici daca ar fi fost ultima din viata ta. Cu toate astea, mai vedeai razlet cateun om pe ici pe colo, fie ca iesise la cumparaturi sau sa resolve ceva ce nu suporta amanare. Umbrele multe, mai negre sau mai viu colorate.

Trebuia sa ma intalnesc cu un domn despre care nu stiam nimic, intr-o problema care ma framanta de ceva vreme. Mi s-a zis ca e de incredere, nu foarte scump, de buna credinta si destul de saritor. De cate ori auzisem asta…cine mai crede ca sunt oameni din-astia pe pamantul asta, in care toata lumea are un interes? Mai ascuns sau nu…

Nu m-am pregatit deloc pentru intalnirea asta. Si asa stiam ca nu folosea la nimic. Din pacate oamenii nu mai sunt interesati de cine esti si ce faci, ci de cat de “folositor” le-ai putea fi. Nu mai cred de mult in oameni care apar in calea ta ca trimisi de undeva dintr-un univers miraculous, cred doar ca orice ti s-ar intampla si oricat de mult cineva ar contribui intr-un moment de neajunsuri in viata ta, va trebui sa platesti destul de mult si de greu.

Nici ziua aceea nu se arata prea incurajatoare, dar de cate ori nu mi-am zis “hai s-o fac si p-asta”?!

Pana la urma, mai mult decat inca o intalnire nereusita, nu avea cum sa fie…

Am ajuns mai devreme la cafenea. M-am uitat de jur imprejur la toti oamenii de acolo, unii mai eleganti, altii mai simpli. Ma uitam si dupa el, desi nu prea stiam exact ce caut. M-am asezat la o masa oarecum in mijloc, sperand sa pot atrage atentia, in cazul in care fie ar fi acolo, fie ar intra in urmatoarea secunda. Nu mi-am comandat nimic, nestiind daca vine; nu mai voiam sa ma imbib de atata cafea sau ceai, in cazul in care fie nu apare, fie va trebui sa stau de vorba cu un ilustru necunoscut despre vreme, aberatii intelectuale, pana cand spuma din cafea se va fi transformat de mult in lapte, iar eu voi fi fost plictisita pana in maduva oaselor. Am asteptat.

Au tot intrat cativa domni, unii mai tineri, altii mai in varsta, parand sa caute pe cineva…din privirile lor n-as fi stiut daca am o fata nerabdatoare sau arat ca si cum mi s-ar fi terminat rabdarea si nu stiu cum sa ma ridic mai repede sa plec.

Intr-un final un domn pana in 40 de ani s-a apropiat de masa mea si m-a intrebat cum ma cheama. Un tip cu o fata oarecum expresiva, nici pe departe elegant, asa cum poate mi-as fi dorit, oarecum grabit – judecand dupa cafeaua cu care s-a asezat la masa – si fara niciun fel de interes fata de persoana mea sau de motivul intalnirii. Nu m-a intrebat mare lucru, nu stiu daca avea vreo intentie catusi de mica sa ma ajute, cred ca mai degraba venise sa onoreze o intalnire si cam atat. Tot ce am vorbit in cele cateva minute nu avea nici pe departe legatura cu motivul intalnirii noastre. De parca avea o lista cu “de bifat” si punea steluta la raspunsuri. M-am intrebat ce dracu caut eu aici si mai ales ce stie omul asta? Inca unul care vine doar sa vina? Lipsit de chef si de interes? Daca as face o lista cu oameni ca el nu mi-ar ajunge un caiet A4.

Am incercat sa intru si eu in jocul lui, raspunzand la niste intrebari aparent fara logica cu alte intrebari mai mult sau mai putin inspirate. Raspunsurile erau cam simple si cam seci.

La finalul celor 30-40 de minute de discutie paream mai proasta decat cand am ajuns. Nu am inteles nici pana in ziua de azi daca intalnirea aceea trebuia sa se intample sau nu.

M-am ridicat de la masa cam stanjenita si oarecum mai incurcata decat atunci cand ajunsesem. El era deja cu telefonul in mana, pregatit sa iasa si oarecum grabit. Am intins mana in semn de multumire (probabil pentru ca imi luase mintea de la problema mea, pentru ca, de altfel, mari lamuriri nu-mi daduse) si am plecat spre masina.

Cam incurcat de cat de dezinteresat s-a aratat de intalnirea noastra, m-a intrebat unde parcasem…nu stiu daca sa afle ce masina conduc, sau sa ma insoteasca pana la ea.

Daca as alege acum sa dau filele inapoi si sa ma intorc in timp, la timpul acela indepartat, as zice ca a fost unul dintre momentele acelea cand simti ca viata iti joaca o festa; iti promite ca iti arunca norocul in cale, iar tu, in universul tau ingust si limitat cauti minunea in toate cotloanele. Tu, tocmai tu, cel care nu stii ce e ala noroc sau cum s-ar putea manifesta. Si il intorci pe toate fetele si te gandesti daca nu cumva fiecare cuvant era cu directie? Daca nu cumva fiecare gest spunea ceva?

Am tot scris file peste file…de fiecare data ma intorc cate 100, 1000 de pagini inapoi cautand tot felul de raspunsuri…niciodata nu ajung la pagina care trebuie.

(va urma)