Pe iazul plin de broaște dolofane,sub zumzete albastre de țânțari,cine bătu lumina-n ținte mariși-a răstignit-o-n candide piroane?Când au ieșit din mâini de aurari,din dălți subțiri și gingașe ciocane,genunchi plăpânzi, călcâie diafaneși umeri goi de heruvimi amari?Sau poate noi, iubito, cine știe,cuprinși în brațe-ntr-un amurg de veac,ne-am înecat pe-un fund de veșnicieși-acolo unde ochii noștri zaco taină, un crâmpei de duioșieaprinse albe candele pe lac.