Dacă ştim cu toţii, mai mult sau
mai puţin, ce semnifică „european” – un termen ce apare in
latineşte („europaeus”) in plină Renaştere italiană, la umanistul
Aenea Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea –, pentru
definirea „culturii” şi a „civilizaţiei” au curs rauri de cerneală.
Este suficient a aminti că, acum cateva decenii, antropologii
Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn găseau peste 160 de sensuri ale
„culturii”, in timp ce sociologul Armand Cuvillier descoperea 20 de
posibile definiţii ale „civilizaţiei”. In ceea ce mă priveşte,
socotesc „cultura” in sensul ciceronian de „cultura
mentis”, de cultură intelectuală
aşadar – cuprinzand literele, artele, credinţele, filozofia –, in
timp ce pentru „civilizaţie” – desprinsă dintr-o „civilitas”
erasmiană – văd un cuprins cu mult
mai larg. Unul care include
„cultura”, dar o depăşeşte prin incorporarea faptelor şi
evenimentelor ţinand de istoria socială, politică,
economică.
 |
| Foto: Sarmizegetusa |
Mă aflu, aşadar, plasat in preajma
unei definiţii mai vechi potrivit căreia „civilizaţia” este „un
ansamblu complex de fenomene sociale ... cu caracter religios,
moral, estetic, tehnic sau ştiinţific, comun tuturor părţilor unei
vaste societăţi sau mai multor societăţi legate intre ele” (A.
Lalande, „Vocabulaire technique et critique de la philosophie”,
Paris, 1951, p. 141 şi următoarele). Intră in aceste preocupări, in
chip firesc şi eclatant, contribuţii ale unor nume ilustre ale
spiritului de la Johann Gottfried Herder la Francois Guizot, de la
Jakob Burckhardt la Oswald Spengler – cel pentru care „civilizaţia”
este destinul inevitabil al unei „culturi” –, de la Nicolae Iorga
la Arnold Toynbee,
de la Aby Warburg la Norbert Elias,
de la Fernand Braudel la Samuel P. Huntington.
Sursa: Răzvan Theodorescu:
Cursul Cultură și civilizație europeană
