Cu toții cunoaștem situația în care apar neînțelegeri între părinți și copii. Atunci se invocă adesea acel concept familiar al conflictului dintre generații, menit să pună în vedere anumite diferențe (i)reconciliabile, condiționate de experiențele de viață și contextele diferite care fundamentează perspectivele celor implicați într-o dispută.
Astăzi, asemenea conflicte sunt poate mai pregnante, atâta timp cât generația născută după 1995 (cunoscută, printre altele, ca generația Z) trăiește într-o lume accelerată din punct de vedere al progreselor pe toate planurile, îndepârtându-se tot mai mult de numitorul comun familiar care a legat, măcar parțial, părinții de copii atâtea decade la rând. Tehnica ne modelează universul și creierul în asemenea proporție, încât avem senzația că e tot mai greu să ținem pasul, să ne situăm în zona relevantă pentru generațiile de copii și adolescenți actuali.
Din aceste dificultăți de sincronizare și de înțelegere a universului relevant pentru generația Z se nasc și cele mai multe prejudecăți și probleme de comunicare cu ea: Cine este generația Z? Care este specificul ei și cum putem să ne apropiem de ea?
La aceste întrebări caută să răspundă volumul coordonat de Elena Bonchiș, intitulat „Generația Z”, publicat de Editura Polirom. În acest volum mai mulți universitari din România, din zona psihologiei și pedagogiei aduc un aport de sinteză științifică și recomandări practice în ceea ce privește raportarea la nativii digitali.
În prima parte suntem familiarizați cu conceptul studiului generațional care este destul de recent, o preocupare a ultimei jumătăți de secol: psihologia socială studiază generațiile înțelese drept cohorte cu abilități sociale, atitudini față de muncă, familie, profesie similare, într-o anumită perioadă istorică. Convențional sau nu, au fost inventariate asemenea cohorte începând cu debutul secolului al XX-lea, asociate aproximativ cu două-trei decade: generația constructorilor (cei născuți între 1900 și 1946), generația baby-boomers (cei născuți între 1946-1964), generația X (cei născuți între 1964-1980), generația Y (milenialii, cei născuți între 1980-1995) și, desigur generația Z (cei născuți după 1995).
Tabloul acestor generații este descris pe larg (mai ales X,Y și Z au fost bine studiate) în raport cu elementele amintite (abilități sociale, atitudini față de muncă, familie, profesie). Generația constructorilor sau generația tăcută, care a crescut și s-a educat în perioada pre/interbelică este o generație centrată pe muncă (percepută ca obligație), cu simțul datoriei și al sacrificiului, cu loialitate pentru familie și obligații sociale. Baby-boomers (sau me generation) sunt cei care au devenit sceptici față de autorități, dar și cei care au transformat munca și cariera într-o adevărată identitate, în prelungirea unei filosofii materialiste și individualiste, punând familia pe planul doi (odată cu apariția contraceptivelor și a emancipării sociale). Generația X (sau generația pierdută, cu cheia de gât) sunt pragmaticii, performerii care au descoperit computerele, cei care au înclinat balanța spre importanța vieții personale și au devenit mai independenți în raport cu autoritățile și cu normele. Generația Y (me me generation) sunt cei care au făcut puntea între era predigitală și digitală, o generație centrată pe rezolvarea de probleme și multitasking, cei care au început să ia prin surprindere angajatorii, dând impresia că ar fi leneși, indolenți, egocentrici, narcisici și că nu respectă autoritatea. Dar surpriza mare a venit cu adevărat odată cu generația Z (supranumită aici și acum), o generație care preferă interacțiunile virtuale în detrimentul comunicării directe, bine informată, activă social, cu mari așteptări de la angajatori, foarte încrezătoare în propriile resurse, și cu mare dorință de libertate.
Capitolele care urmează discută despre trăsăturile generației Z în detaliu: cum gândește, cum memorează, cum procesează experiențele emoționale, cum învață și care sunt relațiile ei cu profesorii și părinții.
Pe lângă faptul că e antisistematică, creativă, extrovertită, centrată pe noutate și schimbare, gândirea generației Z este marcată de trei mari amprente: multitasking, caracterul vizual, lateralitate. Creierul acestei generații are o structură particulară prin expunerea de timpuriu la mediile care valorifică imaginea. De asemenea, generația Z exersează și utilizează gândirea laterală (adică acea gândire care caută alternativele, care deviază de la convenții și care generează idei, spre deosebire de gândirea verticală, selectivă și analitică). Aceste trăsături îi conferă avantajul învățării complexe, rezolvării de probleme, dar în același timp o vulnerabilizează prin scăderea capacităților reflexive și critice.
În plus, se vorbește de un sindrom al gândirii accelerate care generează probleme tot mai mari celor născuți după 1995: expuși la evoluții și suprastimulări tehnice constante, gândirea generației Z mereu țintită spre noutate și fără prea mult timp de procesare, duce la o superficialitate, la dificultăți de concentrare, iritabilitate, nerăbdare și chiar la disconforturi fizice de tip cefalee, tulburări de somn și gastrointestinale. Pentru a combate acest efect va fi nevoie de mai multă relaxare, de povești care educă emoțiile și proiecte sociale generatoare de focus și responsabilitate.
Generația Z are particularități și în ceea ce privește memoria: interacțiunea permanentă cu online-ul a transformat internetul într-o extensie a memoriei pe termen lung (un soi de simbioză cu gadgeturile), prin care generația Z accesează informațiile la fel ca în propriul creier (tocmai de aceea ei manifestă mai multă rezistență la a învăța pe de rost lucruri care pot fi găsite la un click distanță – orice gadget este doar o prelungire a creierului). De asemenea, nativii digitali sunt supraîncărcați de stimulare vizuală ceea ce le reduce atenția (și implicit capacitatea de reamintire), iar interferențele cu posibilitățile lor de stocare devin mai pregnante mai ales în zona memoriei verbale.
Generația Z cunoaște provocări și în zona competențelor emoționale (iar școala nu e identificată nici în SUA ca fiind stimulativă emoțional), unde empatia este destul de scăzută. În același timp stima de sine este foarte crescută în această generație (pe de-o parte pe fondul valorizării copiilor, creșterii prosperității și stilurilor de parenting mai permisive, pe de altă parte pe fondul culturii autovalorizării în care indvidualismul, activismul și drepturile devin prioritare, în detrimentul ierarhiilor și feedbackului critic). Dat fiind faptul că sunt vizuali și multitaskeri și au o disponibilitate de atenție mai redusă, generația Z are nevoie, în învățare, de prezentări cu cuvinte-cheie, de feedback instant, de obiective clare, recompense imediate, de rezolvare a problemelor după modelul încercare-eroare. Aceste lucruri sunt importante deopotrivă pentru părinți și profesori. Pe de o parte, profesorii au nevoie de mai mult umor, de mai multă emoție în abordarea generației Z, de proiecte care să-i privească direct pe elevi și să îi conecteze cu lumea, deși uneori e greu să își depășească preconcepțiile legate de discipoli, de operarea cu portretul ideal al elevului anacronic (docil și vânător de note) și mai ales de orgoliul propriei științe (la care generația Z e foarte sensibilă). Pe de altă parte, părinții au nevoie să își conștientizeze stilul parental (autoritar, autocrat, permisiv, neimplicat), să înțeleagă necesitatea explorării digitale a generației Z și să stabilească planuri de utilizare a tehnologiei (deopotrivă coparticipative și restrictive). În același timp, dacă se așteaptă ca fiii sau fiicele lor să învețe o utilizare rațională a tehnologiei, e nevoie de exemplu personal, de adaptarea restricțiilor în funcție de vârstă și mai ales de o pregătire a alternativelor de petrecere a timpului în familie ( cât mai de timpuriu).
Cartea abordează și câteva dintre vulnerabilitățile generației Z, inclusiv cele ale tinerilor din România. Chiar dacă tinerii de azi, conform statisticilor nu se angajează neapărat mai mult în consumul de droguri față de generatia anterioara, totuși politicile naționale, reclamele, validarea socială au crescut evaluarea pozitivă a potențialului de consum. Lucrurile sunt mai problematice în ceea ce privește alcoolul, deși generația Y conduce statisticile la acest capitol (consumul este ridicat în intervalele 25-35 de ani). Alte probleme abordate sunt depresia și suicidul în întâmpinarea cărora ar fi necesar o educație emoțională și o cultivare a abilităților de comunicare.
Volumul coordonat de Elena Bonchiș este un instrument sintetic și interesant care aduce mai aproape de public, de părinți, de profesori, dar și de toți cei interesați să înțeleagă mai bine reperele psiho-sociale ale celor care vor susține societatea în următorii 20-30 de ani. Ultimul cuvânt e departe de a fi spus. Studiile întreprinse mai ales în ceea ce privește generațiile Y și Z sunt încă în plină desfășurare și nu toate concluziile sunt coerente. Cu toate acestea, este clar faptul că, departe de a încerca să o etichetăm și să o modelăm după standardele unei alte generații, vom avea mai multe de câștigat dacă vom căuta să o înțelegem și să ne adaptăm la provocările și felul de a vedea lumea al nativilor digitali.
În loc să le opunem rezistență și să ne refugiem nostalgic în propriile zone familiare, privindu-i cu superioritate sau declarându-ne depășiți, exasperați, prin acces la psihologia și nevoile lor, avem șansa să descoperim și să cultivăm o relație promițătoare cu generația Z.
