„Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am
visat-o pe mama pentru prima oară după foarte mulți
ani.”
Mi-a trezit atât de multe amintiri și coșmaruri această
carte, încât mi-a fost greu să o citesc constant și de aceea nu am
reușit să o termin foarte repede, pentru că mi-a luat foarte multe
luni să o termin. În ultima zi din an eram hotărât să o termin,
fiindcă nu-mi doream (refuzam) să intru în noul an cu romanul încă
necitit. Motivul pe scurt ar fi că pentru mine, cum se spune în
engleză, it hit too close to home. Când am fost la cinema să
văd filmul sala era pustie și ajunsesem atunci la jumătatea cărții
(cumva aveam tema pe jumătate făcută). Atunci am avut un moment
cathartic, mă emoționase foarte mult filmul și nici în momentul de
față nu înțeleg de ce criticii l-au desființat, pentru că a devenit
unul dintre filmele mele preferate.
Povestea este cea a lui Theodore Decker, care în
preadolescență își pierde mama, iar această experiență tragică
conduce spre un lanț de evenimente nefericite. Ceea ce îi
intensifică și mai mult pierderea mamei este faptul că în
permanență se învinuiește că el este motivul principal pentru care
și-a pierdut mama,, pentru că în acea zi ploioasă ea nu trebuia să
cutreiere pe străzile New York-ului și să-și găsească un adăpost
temporar la Muzeul de Artă. În timp ce Theo admira picturile,
pentru un moment se desparte de mama lui, iar câteva momente mai
târziu o explozie are loc în interiorul muzeului. Atacul produs în
ziua respectivă i-a răpit mama, iar în timp ce se trezește printre
ruinele muzeului, un bărbat îi oferă ceva și îl îndeamnă să ia o
pictură neatinsă de impactul exploziei. Acea pictură era
„Sticletele”. Pierdut și inconștient că ceea ce face e un furt,
Theo face ce i-a sugerat bărbatul și urmeză indicațiile, și crezând
ca mama lui face parte din supraviețuitori.
„Căci în partea cea mai adâncă, mai de nezdruncinat a
ființei mele, rațiunea era lipsită de orice folos. Ea era regatul
dispărut, acea parte neștirbită din mine pe care o pierdusem odată
cu moartea mamei.”
„Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa
cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aștern
toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schițez o
umbră furișându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd și
orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la
școală.”
„Urechile îmi țiuiau, îmi țiuia corpul întreg - o
senzație intens neliniștitoare; oasele, creierul, inima îmi zuruiau
toate ca un clocot lovit. Slab, de undeva de foarte de parte,
zbieretul mecanic al alarmelor răzbătea constant și impersonal.
Nu-mi dădeam seama dacă sunetul venea dinăuntrul sau din afara mea.
Aveam sentimentul acut că sunt singur, într-un peisaj mort de
iarnă. Nimic nu avea logică în nici o direcție.”
Mi-a plăcut enorm „Sticletele” pentru că m-a cuprins un
catharsis extraordinar atunci când citeam romanul, m-a făcut să
empatizez foarte mult cu Theo și întreaga călătorie inițiatică. Un
alt element care mi-a atras atenția de la bun început a fost stilul
scriitoarei și tema principală sau motivul aș putea spune, care-mi
amintea foarte mult de Charles Dickens (am aflat mai apoi că e
scriitorul ei preferat). Am considerat că „Sticletele” era „Marile
Speranțe” ale secolului nostru.
Incipitul romanului pentru mine a fost memorabil. Acesta
este de fapt un moment din ultima parte a romanului, fiindcă îl
descoperim pe Theo, vulnerabil, ca adult, care nu poate să se
detașeze de trecut. Apoi, ca o incursiune în timp, Theodore își
povestește viața pornind de la incidentul din Muzeu și până la
momentul incipitului. Pe lângă povestea
protagonistului, „Sticletele” mi-a stârnit interesul pentru Artă,
pentru că sunt o mulțime de note de subsol despre curente, picturi,
pictori, astfel încât m-a făcut să îmi cumpăr alte cărți cu aceeași
tematică.
Cu toate că romanul este structurat în cinci părți,
povestea lui Theo poate fi secționată în concordanță cu etapele
vieții sale și anume, preadolescența înainte și după moartea mamei,
adolescența în Nevada, întoarcerea la New York și deplasarea la
Amsterdam. Donna Tartt recurge și la simbolism în ceea ce
privește tabloul luat din ruinele muzeului, pentru că mi-am
imaginat pictura ca o ancoră pentru Theo, care-l echilibrează în
momentele sale grele, iar pierderea tabloului înseamnă
dezechilibru. haos, asociat cu moartea mamei.
Personajele sunt variate, de la aristocrați, la
clasa de mijloc și până la parveniți, iar acest lucru mi-a plăcut
foarte mult, pentru că Theo descoperă multe fațete ale umanității
prin acești oameni și astfel creează un fel de barieră între el și
ceilalți. Prin condiția lui socială și marginalizarea lui față de
ceilalți după moartea mamei și mutarea la Las Vegas, îl vedem pe
Theo și ca outsider, ca persoana de la margine care încearcă să
revină la același statut sau chiar să-și depășească condiția. În
ceea ce privește numele personajelor sau rolul lor în roman, nu am
putut să nu compar unele personaje cu cele din „Marile Speranțe”:
pe doamna Barbour am văzut-o ca o Doamna Havisham contemporană pe
care Theo a văzut-o ca o figură maternă după ce a fost luat sub
aripa familiei; Pippa este prima dragoste a lui Theo, iar numele
face referință la personajul principal din romanul lui Charles
Dickens.
Tematica este vastă, având în vedere că
„Sticletele” este un roman despre inițiere, familie, prietenie,
dragoste și etică. Inițierea pentru Theo este într-o lume fără mamă
și cu un tată abuziv, iar mai apoi inițierea acestuia capătă alte
ramificații, ca orfan. Dragostea este ilustrată cu multe fațete,
cea adolescentină și experimentală, dragostea la prima vedere și
dragostea convențională, bazată pe aparențe. Pentru mine cea mai
interesantă și importantă temă este inițierea pentru că
incorporează și celelalte tematici, deoarece Theodore trăiește
totul pe pielea lui, învață din greșeli și „plutește în derivă”
prin viață, încercând să supraviețuiască și să depășească bariere
până se lovește de ceva care-l acaparează cu totul. Secretul său
care în același timp reprezintă un plasture care acoperă o rană
fără s-o vindece, scapă de sub control atunci când ceea ce credea
el este năruit și se află între viață și moarte.
Romanul este unul din preferatele mele, la fel și
filmul. M-a convins că trebuie să citesc și celelalte romane ale
Donnei Tart. Vă recomand și filmul, eu unul fac parte din
minoritatea care adoră filmul, pentru că din punctul meu de vedere
regizorul a ăcut tot ce a putut el pentru a mima esența romanului
pentru marele ecran.
Nota: 10+/10
Titlu: Sticletele
Autor: Donna Tartt
Editura: Editura Litera
Recenzie: Claudiu
