„Regândirea infidelității” publicată la Editura Curtea Veche în 2018 în traducerea Nicoletei Dascălu reprezintă un studiu sociologic construit pe baza poveștilor și exemplelor din practica de psiholog și terapeut cu privire la dinamica relațiilor de cuplu. Pe lângă această inventariere a mai multor spețe ale infidelității, cartea cuprinde și o radiografie a adulterului din mai multe perspective – nevoi, așteptări, dorințe, temeri, anxietăți. Demitizarea imaginilor impuse de societate asupra cuplului și a fidelității, care apare ca promisiune, dar nu garanție a ceea ce înseamnă un cuplu, și cum funcționează acesta în parametrii realității, dar mai ales în contextul acestei ere a digitalizări absolute contribuie la transformarea ideii de iubire și, implicit, a celei de căsnicie.

Multiplele schimbări ale societății actuale sunt în mod cert dificil de asimilat în practica vieții de zi cu zi. La nivel socio-cultural și relațional acestea sunt înregistrate ca salturi, asalturi sau eludări și excluderi care au influențat nu numai ideea de cuplu, ci și ideea de iubire și căsnicie și, în același timp, conceptele de familie și intimitate.

Nesiguranțele lumii contemporane au început să se reflecte asupra tuturor sensurilor, asupra a ceea ce se spunea cândva a fi împreună până la adânci bătrâneți. Astăzi acest „împreună” fără termen de expirare pare mai degrabă un fel de blestem, un furt de identitate și o desprindere de libertatea personală pe care ne-am dori să ne-o promită ideea de cuplu, însă, în același timp, să nu ne excludă din convențiile sociale atribuite partenerilor și soților.

Esther Perel observă în acest punct un paradox impus de lumea modernă, cel al iubirii căreia i se cere să îndeplinească sau, corect spus, să suplinească nevoile specifice ale unui individ, nevoi care în trecut erau susținute de o întreagă comunitate.

Nu putem să nu remarcăm nici faptul că literatura de specialitate din mai multe domenii s-a concentrat pe identificarea și analizarea acestui aspect. Susan Sontag – critic literar, scenarist și gânditor american – preocupată în special de relativismul filosofic în interpretările recurente ale ideii de artă, iubire sau boală, identifică acest hiatus dintre absolutizarea așteptărilor și dezamăgirea de a nu le găsi în lumea în care teoretic se împlinesc. Marele paradox al ideologiei moderne este acela de a pretinde că iubirea și sexul se pot regăsi, în raport complementar, în cadrul aceleiași relații.

Așteptările culturale legate de iubire nu fac decât să îi suprasolicite sensurile și scopurile, reușind să pună o presiune imensă pe doi indivizi care nicicând nu își vor fi suficienți unul altuia în maniera acestor idealuri profund contradictorii între marginile cărora ne chinuim să înghesuim iubirea, grija, responsabilitatea, stabilitatea, încrederea, dar în aceeași măsură ne dorim să încapă și fiori ai necunoscutului, atracției, pasiunii, imprevizibilului și adorației.

Esther Perel remarcă faptul că în relațiile de cuplu din zilele noastre monogamia și iubirea au ajuns să aibă noi definiții, în ritm cu ceea ce înțelegem prin intimitate. În trecut această intimitate se dezvolta în timpul petrecut împreună și prin depășirea unor praguri existențiale – copii, dificultăți cotidiene, lupta cu boala sau înfruntarea morții. În comparație cu bunicii noștri, relațiile pe care le dezvoltăm astăzi sunt mai mult legături virtuale pe care le stabilim cu ceilalți, decât apropriere fizică și emoțională manifestată în diferite situații de viață. Astăzi iubim, susținem și îi ascultăm pe ceilalți de la distanță, prin scris, printr-o asimilare a vieții într-un flux uimitor de rapid, cel al digitalizării și transmiterii pe fast-forward a emoției. În cele mai multe cazuri, prioritizăm o discuție cu cineva aflat la celălalt capăt al internetului, decât cu partenerul aflat lângă noi, pe canapea. De aici sincopele de gândire și înțelegere resimțite în intimitatea invadată și suprasolicitată a lumii contemporane.

Diagnosticul lucid ar fi că trăim într-o epocă a consumerismului romantic în care dorințele și nevoile nu ne sunt satisfăcute. În momentul acesta intervine trădarea – ne simțim trădați de tot ceea ce am fost învățați să credem și ne-am antrenat să credem, dar și de partenerul alături de care fiecare își construiește o poveste (de cele mai multe neconformă cu realitatea). Cea mai mare intensitate a durerii și trădării este atinsă când ne dăm seama că asistăm la un furt prin care ni se distruge un sistem mental al confortului. Lucrurile încep să se îndepărteze și empatia față de celălalt scade.

În volumul „Regândirea infidelității”, Esther Perel ne pune față în față cu aceste schimbări, abordând infidelitatea din interior și din exterior – în postura de protagoniști avem întotdeauna tendința de a atenua circumstanțele, de a reduce vina și rușinea, de a escamota totul sub înduioșătoarea intenție de a-l proteja pe celălalt. În schimb, plasați în exteriorul situației de adulter, nu cel acuzat de adulter, ci cel care poartă consecințele, al treilea sau cel exclus simte revoltă, o scurtă perioadă după ce află adevărul este aproape depersonalizat, nu-și recunoaște viața și partenerul.

Cei mai mulți se simt plictisiți în propriile relații pentru că își doresc ca acestea să îi modifice și să îi inspire dar, în aceeași măsură, sunt obosiți de posibilitatea de a alege pe altcineva, pe care îl consideră mult mai bun sau pe care îl doresc mult mai mult. Acest fapt slăbește angajamentele actuale și năucește în goana după iluzii și o stabilitate frenetică, care să nu ni se dezvăluie niciodată până la capăt, doar cu posibilitatea de a o testa pe măsură ce parcurgem un drum plin de încântare și fascinație.

Într-unul dintre capitole, Esther Perel îl citează pe Marcel Proust, cel care afirma că „imaginația noastră este responsabilă pentru iubire, și nu cealaltă persoană”. Iubirea este ceea ce proiectăm în mintea noastră, ceea ce singuri ne dorim, fie că celălalt este de acord sau nu. În absența celuilalt, dorința și dorul se amplifică și asta remarcă autoarea ce păstrează tentată ideea de ilegalitate. Legat de divorț, observă că există un paradox al zilelor noastre, nu divorțăm pentru că suntem nefericiți, divorțăm pentru că ne gândim că am putea fi mai fericiți decât în prezent. Dacă în trecut divorțul era stigmatizat și pentru persoanele divorțate această separare reprezenta un eșec major, astăzi putem divorța oricând, însă adevărata provocare este aceea de a rămâne, de a conștientiza și de a depune efortul de a repara relația actuală.

În multe cazuri este posibil ca infidelitatea să reaprindă interesul partenerului și să readucă în circulație o relație pe care cei doi parteneri o abandonaseră sau în care nu mai credeau. Acesta este un exemplu, dar mai este și cel în care dincolo de infidelitate, individul nu se mai poate reconstrui.

Una dintre concluziile dure ale infidelității în era digitală este că libertatea aduce cu sine și mai multă singurătate – putem alege, dar și aceste alegeri depind de poveștile pe care ni le spunem și, în cele din urmă, în povestea pe care am fabricat-o, celălalt nici nu mai are loc, dorindu-l acolo, crezând că avându-l vom avea ce nu am avut niciodată. Și de aici toate dezamăgirile legate în serie și singurătatea insurmontabilă în spațiul căreia se negociază constant crearea intimităților emoționale (de scurtă durată).

Oferind opțiunea de a (re)gândi termeni ca infidelitate sau siguranță, Esther Perel propune ca mod de supraviețuire și anduranță transpunerea certitudinii în incertitudine sau acceptarea faptului că atingerea și susținerea unui ideal va presupune un efort susținut cu rezultate care pot fi temporare, parțiale sau nesatisfăcătoare. Așadar, dacă rescriem într-o linie de cod mult mai apropiată de realitate și cu luciditate că nu ne dorim să fim înșelați sau să înșelăm, dar acceptăm că există șansa de a se produce și acest cataclism, care poate (re)scrie marginile asumării și/ sau abandonului într-o relație sau, dacă realizăm că siguranța pe care ne-o dorim nu va fi niciodată garantată, atunci putem mult mai ușor să operăm cu anumiți termeni, cu propriile noastre limite, reformulând o serie de date pe care le-am moștenit în mod natural și pe care le-am definit ca atare.

„Graba de a divorța nu lasă loc greșelii, fragilității umane. Nu lasă loc pentru reparare, rezistență, recuperare”.

„Pentru multe cupluri, infidelitatea este singurul lucru atât de puternic încât să atragă atenția partenerului și să zguduie un sistem mental înțepenit”.

„În majoritatea cazurilor, versiunea pe care unul dintre parteneri o are asupra lucrurilor este diferită de versiunea celuilalt”.

„Iubirea care abia se naște ascultă cu mare atenție și are capacitatea de a rotunji colțurile, de a depăși obstacolele”.

„Pe vremuri, călcam strâmb pentru că mariajul nu trebuia să ofere iubire și pasiune. Astăzi, călcăm strâmb pentru că mariajul nu oferă iubirea, pasiunea și atenția totală pe care le-a promis”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu