Exista o "limita" pana la care iubim. Frumos, deplin,
entuziast, increzator. Exista o limita pana la care ne daruim, in
aceeasi masura. Avem, in mod repetat, impresia (sau dorinta) ca,
"de data asta" va fi pentru totdeauna... O iubire pentru o viata.
Se intampla, insa, "ceva" si... brusc - totul inceteaza a mai fi ce
a fost... Ce ne impiedica sa mai iubim, sa mai avem incredere, ce
ne scade brusc entuziasmul? Ce ne sperie?... Ce ne impiedica sa mai
fim noi insine si, parca, ne transforma? Suntem
dezorientati, frustrati, lipsiti de intelegere si putere de a mai
continua. Iesim buimaci dintr-o relatie si ne aruncam cu disperare
in alta, sperand ca aici ne vom (re)gasi fericirea. Proiectam, din
nou, aceleasi asteptari, aceleasi dorinte, aceleasi sperante, dar
culegem, in cele din urma - pentru a cata oara? - aceleasi dureri,
aceleasi dezamagiri. Ne revoltam impotriva (fostilor) parteneri, ne
blocam in a le "recunoaste" vina pentru esecul relatiei, suntem
tristi, demoralizati, dar ne incapatanam sa mergem inainte devotati
aceluiasi arsenal de ganduri, principii, stari, nevoi. Purtati de
valul dorintei vesnic nesatisfacute de a fi fericiti, prea rar ne
gandim sa intoarcem privirea catre noi, sa ne uitam in liniste si
cu blandete la cine suntem, ce dorim si cum putem obtine ceea ce
dorim. Tot ce stim este sa ne uitam in urma cu resentimente, sa
strangem in graba franturi de bucurie si de implinire, sa plangem,
sa ne plangem fara-a cauta, sa-mpachetam speranta si sa continuam a
trai - la fel! Departe de noi, in astfel de momente, chibzuinta de
a descoperi miezul fiintei noastre ce ne indeamna sa traim astfel,
adica sa nu fim fericiti.
***
In « Tehnica psihanalizei », Freud aminteste cazul
pacientei ce se indragosteste repetitiv de terapeutii sai,
despartindu-se si luand-o de la capat de fiecare data. Analistul,
spune Freud, « trebuie sa stie faptul ca indragostirea pacientei
este determinata de situatia analitica si nu trebuie atribuita
meritelor propriei sale persoane, ca in felul acesta el nu are
niciun motiv sa fie mandru de o astfel de « cucerire », asa cum
s-ar numi in afara analizei. Cat despre pacienta, ea fie renunta la
tratamentul psihanalitic, fie se complace in indragostirea de
medic, « in calitate de destin inevitabil ». Renuntarea la
tratament, varianta preferata, din cauze lesne de inteles, si de
rudele pacientei ar atrage insa si pastrarea nevrozei si, odata cu
ea, tulburarea capacitatii de a iubi. In plus, abordarea oricarui
alt tratament in afara celui psihanalitic, cu alte cuvinte « o
indragostire ramasa nemarturisita si neanalizata, nu va aduce
niciodata acea contributie la vindecarea bolnavei, la care ar fi
constrans-o psihanaliza ».
Important este faptul ca aceasta stare de
indragostire apare de regula intr-un moment in care
pacientul/pacienta ar trebui sa marturiseasca sau sa-si aminteasca
o parte deosebit de penibila si de greu refulata din istoria sa de
viata. Cat priveste comportamentul adecvat al analistului intr-o
astfel de situatie – un lucru e clar : el stie ca tratamentul
trebuie continuat « in ciuda acestui transfer amoros si prin acesta
». A cere reprimarea pulsiunilor, renuntare si sublimare inseamna «
nu a actiona analitic, ci prosteste ». Pe de alta parte, minciuna
si dismularea, ca posibile cai, sunt incompatibile cu etica
psihanalistului. Prin urmare, cura trebuie realizata in
abstinenta, prin asta intelegandu-se nu numai lipsa contactului
fizic, cat si privarea de tot ceea ce pacientul poate dori, «
deoarece acest lucru nu ar fi suportat, poate, de niciun pacient
».
Incuviintarea cererii amoroase ar fi la fel de
fatala pentru analiza ca si reprimarea acesteia. « A lasa sa
subziste la bolnav trebuinta si dorul, in calitate de forte care
imping catre munca si schimbare si a ne feri sa le alinam cu
surogate » - iata asa-numitul postulat de baza al tehnicii
psihanalitice.
Ceea ce avem, prin urmare, de facut este sa mentinem
« transferul amoros », cum il numea Freud, dar sa « il tratam ca pe
ceva nereal, o situatie care urmeaza a fi depasita, care trebuie
pusa pe seama originilor sale inconstiente si trebuie sa ajute la
conducerea a ceea ce era mai ascuns in viata amoroasa a bolnavului
catre constiinta acestuia – si deci la stapanire ». Cu cat facem
mai mult impresia ca suntem noi insine inarmati impotriva oricarei
tentatii, cu atat este mai posibil sa extragem din situatie
continutul analitic.
Calea analistului este asadar alta, pentru care nu
exista model in viata reala.
***
Fără îndoială, relația psihanalitică, la fel ca orice
altă relație adevărată, se stabilește prin intermediul unei
comunicări autentice. Regula fundamentală a analizei este aceea că
analizandului i se cere să comunice toate gândurile fără vreo
reținere sau selecție critică, analistul, avand, în schimb,
opțiunea de a comunica doar ceea ce el consideră a fi în interesul
demersului analitic. Această asimetrie a comunicării este, desigur,
elaborată simbolic de analizand.
O premisă suplimentară a teoriei contemporane a
comunicării este aceea căabsența comunicării este tot o
comunicare;aceasta este exprimată prin „imposibilitatea de
a comunica“. Astfel, ne-comunicarea afectului sau comunicarea unui
afect neautentic este, în realitate, o comunicare referitoare la
relația respectivă.
Abilitatea analistului de a asigura cadrul propice
vindecarii nu depinde doar de capacitatea sa de a face interpretări
„corecte“, ci și de aceea de a mențineun interes
susținutfață de pacient șiacel tip
derelațiecu acesta.“
Freud credea căiubirea analizandului
pentru analist explică de ce pacientul acceptă interpretările
analistului.Ceea ce deosebește legătura obiectală cu
analistul de cea din viața cotidiană este faptul că ea are loc
într-un nivel al realității diferit de cel al vieții cotidiene.
„Cadrul“ psihanalitic este separat de viața cotidiană prin aceea că
el instituționalizează atât un contract unic, cât și un fel unic de
comunicare între cei doi participanți. Din acest motiv, iluzia
transferului a fost atât de des comparată cuiluzia din
teatru: în ambele cazuri, afectele trăite sunt „reale“,
dar trăirea afectivă are loc într-un cadru demarcat. De aici,
paradoxul căiubirea de transfer este, simultan, reală și
ireală.
Altfel spus, situația psihanalitică este, pentru
ambii participanți, o provocare desprecum să treci de la o
relație obișnuită la o relație extraordinară, și
înapoi.
