Am vrut să renunț de la kilometrul unu. Până pe la kilometrul patru am tot pendulat dacă să renunț sau nu. Sentimente amestecate, amânări, frustrări și... vânt. Prea mult vânt. Poate că mă ajuta când bătea din spate, dar cu siguranță mă destabiliza total când îl simțeam din lateral sau din față. Nu reușeam să mai țin ritmul, dar mai grav, îmi reveneam destul de greu când condițiile erau din nou prielnice Aș fi tras de mine, dar nu mă găseam, parcă mă ascunsesem undeva între bentița prea subțire de pe urechi și încălțările care se lipeau de asfalt amânând zborul. Am alergat îndesată. Cursele bune nu au legătură cu timpul final. Timpul a fost bun, cursa nu. Și nici cu terenul elvețian sau românesc nu e vreo legătură: când alergi cât poți tu de tare, creierul îți servește antrenamentul fizic și mental, nici mai mult, nici mai puțin. Uitasem că și starea de spirit se antrenează.

Acesta este un fragment, citeşte