Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe
Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului
Radu Găvan care, în al său roman „Diavoli fragili” a presărat
referințe intersante la opera chilianului, încât mi-a stârnit o
curiozitate care s-a cerut a fi satisfăcută cu celeritate. Mai
întâi, „Detectivii sălbatici”, prin care am pătruns în spațiul
tulbure al operei lui Bolaño, am cunoscut deșertul Sonorei,
fascinant, plin de mister. Am continuat cu „Amuleta” unde am
regăsit-o pe Auxilio Lacouture, „mama poeziei mexicane”, a cărei
voce o remarcasem în mod special în cadrul „Detectivilor”. De ziua
mea mi-am făcut cadou cel mai grandios proiect al lui Bolaño -
2666, un roman excepțional pe care l-am citit nesperat de repede,
în pofida celor 1100 de pagini ale sale.
Și acum - „Anvers”, un scurt roman pe care l-am citit aseară,
în câteva ore petrecute în parc. I se spune roman, însă formula
aleasă de Bolaño este departe de felul în care arată de obicei un
roman. Diferă chiar și de alte romane ale sale, în care coeziunea
este totuși vizibilă. În „Anvers”, pe care chilianul l-a scris pe
când avea 27 de ani și apoi l-a lăsat la macerat, fiind publicat
după 22 de ani, sunt răsturnate toate convențiile, iar firul care
încheagă povestea este foarte greu de prins. Mi-a luat ceva timp și
câteva zeci de pagini până ce am întrezărit dedesubtul acestei
scrieri, dar apoi m-am simțit cuprinsă de o vrajă, conștientizând
că nu aș putea explica nici ce am simțit, nici ce am înțeles. Ca și
cum aș fi avut un vis complex, plin de senzații și revelații pe
care am continuat să le percep și după ce am închis cartea, dar pe
care nu le pot descrie. M-am oprit adesea, recitind și savurând în
extaz fraze, imagini, învăluită de suflul mistic al
literaturii.
Chipuri care apar și dispar, frânturi de vis, gânduri aruncate
aparent haotic pe foaie, siluete neclare, peisaje dezolante.
Cadavre reale sau imaginare găsite printre tufișuri. Un camping
pustiu după terminarea sezonului, marea veghind în fundal, muza
amețitoare care face să apară fraze pe ecran.
„Singura scenă posibilă este aceea a tipului care aleargă pe cărarea din pădure. Cineva întredeschide un dormitor albastru. Acum are douăzeci și șapte de ani și se urcă în autobuz. Fumează, are părul scurt, poartă blugi, bluză de culoare închisă, jachetă cu glugă, ghete, ochelari de comisar politic.” (pag. 60)
„Îmi amintesc că umbla dintr-o parte în alta fără să se oprească prea mult timp în vreun loc. Uneori avea părul roșu, ochii îi erau verzi. Sergentul s-a apropiat de ea și i-a cerut documentele. A privit către munți, acolo ploua.” (pag.38)
„Avea un aparat de fotografiat care acum se află în depozitele poliției. Nimeni nu l-a văzut vreodată făcând o fotografie. Se plimba pe plajă la asfințit. În scena aia plaja dobândea tonalități palide, galben-pal, aurii estopate. Tipul s-a prăvălit pe nisip, ca și cum ar fi fost mort. Singura bandă sonoră era o tuse seacă și obsedantă a cuiva pe care niciodată n-a reușit să-l vedem. Valuri mari argintii, tipul în picioare pe plajă, fără pantofi și tusea aia. De când nu v-ați mai simțit fericit înăuntrul unui cort?” (pag. 90-91)
Oriunde aș deschide cartea, aș găsi o frază interesantă, care
îmi produce o anumită emoție. Scriitura lui Bolaño se apropie de
poezie, îmi plac umbrele sale și luminile palide care trec în fugă
pe deasupra fiecărui cadru. Îmi place ambiguitatea scriiturii,
misterul care planează asupra sa, atmosfera tulbure, seducătoare.
„Anvers” mustește de abiguitate, pare dificil și nu zic că nu este
așa, dar tocmai de aceea mi se pare atât de incitant - o provocare
pe care am acceptat-o fără a mă gândi prea mult. Pur și simplu am
deschis cartea abia cumpărată cu gândul de a o răsfoi. Și apoi nu
am putut s-o las deoparte, am respirat în ritmul său până la ultima
pagină. Și chiar și după aceea. După cum se poate vedea în imagine,
nu este singura carte a lui Bolaño din ultima mea comandă. Mai că
aș începe-o pe următoarea, deși citesc acum „Peripețiile lui Shanti
Andia” de Pío Baroja.
