Femeia învârtea ritmic lingura în vasul cu cocă moale. O învârtea în sens invers acelor de ceasornic, ca și cum ar fi vrut să dea timpul înapoi, până înainte de plecarea lui. Privi o clipă lungă pe fereastră, adăugă apoi un praf de zahăr vanilat, oftă și schimbă sensul, amestecând acum în sensul acelor de ceasornic. Ca și cum ar putea să-l facă să se întoarcă mai devreme... 

Izul de vanilie îi pătrundea ușor în nări încercând să o liniștească. Dar liniștea era arc întins până la poartă, până când poarta se trânti.

Bărbatul se opri în prag, mare și neîndemânatic. Nu mai știa să facă pasul mai departe, parcă mai degrabă ar fi făcut un pas înapoi. Mirosul de vanilie îl destinse puțin.

Nările ei flămânde adulmecau lacom mirosul lui, miros care îi amintea de el, cel de dinainte. Doar că mirosul nu mai era același: omul ei de dinainte de război mirosea a salvie și levănțică iar o