Femeia învârtea ritmic lingura în vasul cu cocă moale. O
învârtea în sens invers acelor de ceasornic, ca și cum ar fi vrut
să dea timpul înapoi, până înainte de plecarea lui. Privi o clipă
lungă pe fereastră, adăugă apoi un praf de zahăr vanilat, oftă și
schimbă sensul, amestecând acum în sensul acelor de ceasornic. Ca
și cum ar putea să-l facă să se întoarcă mai devreme...
Izul de vanilie îi pătrundea ușor în nări încercând să o
liniștească. Dar liniștea era arc întins până la poartă, până când
poarta se trânti.
Bărbatul se opri în prag, mare și neîndemânatic. Nu mai știa
să facă pasul mai departe, parcă mai degrabă ar fi făcut un pas
înapoi. Mirosul de vanilie îl destinse puțin.
Nările ei flămânde adulmecau lacom mirosul lui, miros care îi
amintea de el, cel de dinainte. Doar că mirosul nu mai era același:
omul ei de dinainte de război mirosea a salvie și levănțică iar
omul pe care îl ținea acum în brațe mirosea a metal încins. Ridică
privirea spre ochii lui și văzu și în ochii lui ceea ce se temea că
o să vadă. Aceeași alunecare de metal lustruit care îi intrase în
nări.
Coborâ din nou privirea, ascunzând-o în îmbrățișare. Strâns
mai tare, mirosul de salvie reapăru, apoi și cel de levănțică.
Inspiră puternic și cu mirosul vechi în nări ridică din nou
privirea: și ochii lui se înmuiaseră puțin, metalul se
încălzea.
Era nevoie de multă răbdare și curaj până înapoi, în vanilie.
Nu știa dacă le are, dar nu mai putea învârti acum lingura invers.
Se desprinse o clipă din îmbrățișarea lui și puse prăjitura în
cuptor. Avea să fie timp pentru toate.
