Rar s-au făcut filme cu substrat filosofic despre ființă și
neființă așa cum este filmul Matrix regizat în 2000 de frații Andy
și Larry Wachowski.
Filmul spune povestea hackerului Neo, care află de la Morpheus
că lumea în care el și ceilalți oameni au impresia că trăiesc nu
este o lume reală, ci una virtuală, creată de computere conectate
la o rețea numită Matrix. După ce oamenii au făcut Pământul de
nelocuit, computerele au preluat controlul, au creat rețeaua Matrix
și au început să folosească oamenii ca sursă de energie. În acest
scop, îi țin într-un fel de cocon artificial, plin cu lichid
nutritiv și le oferă iluzia unei realități simulate. Morpheus îi
oferă șansa să afle adevărul, iar Neo se eliberează după o luptă
lungă și grea din Matrice. În cele din urmă, el se transformă
într-un „mântuitor” al omenirii.
Dreptul de autor asupra ideii conform căreia existența pe
pământ este iluzorie nu aparține fraților Wachowski, ci filosofului
grec Platon.
În mitul Peșterii, Platon închipuie un scenariu ciudat: un
grup de oameni trăiesc încă din copilărie într-o încăpere
subterană, ca într-o peșteră. Acești oameni au picioarele și
grumazurile legate, împiedicându-li-se posibilitatea rotirii
capetelor. Ei sunt nevoiți să privească doar înainte. Lumina vine
de la un foc aprins în spatele lor. În fața acestor oameni există
un perete ca un paravan. Iar între oameni și foc sunt purtate
diferite obiecte. Prizonierii văd doar umbrele acelor obiecte,
precum și propriile umbre și pe cele ale celorlalți prizonieri.
Fără a ști ce se întâmplă dincolo de această peșteră, prizonieri
cred că umbrele sunt singura lor realitate. Un prizonier reușește
să se elibereze și ieșind din peșteră își dă seama după o vreme ce
se petrece, doar că el nu le-ar putea explica oamenilor de acolo
adevărul, deoarece lucrurile povestite depășesc cu mult închipuirea
lor. Cel luminat se alege doar cu ironii și cu râsete
și „s-ar spune despre el că a revenit cu vederea coruptă”.
Desigur, prin această analogie, Platon nu își propusese în
nici un caz să scrie un scenariu pentru un film de science-fiction
sau pentru un thriller. El voia să arate pur și simplu că, pentru a
ajunge la adevărata natură a lucrurilor, folosoful trebuie să se
desprindă pe cale rațională de tot ceea ce poate fi perceput cu
ajutorul simțurilor. Platon punea mai puțin preț pe
capacitatea de cunoaștere bazată pe simțuri decât pe raționamentele
abstracte. Cu toate acestea, el a devenit, odată cu mitul
Peșterii, părintele tuturor versiunilor Matrix.
Oare de ce Neo renunță la viața lui simulată care nu era rea?
De fapt, ne-am putea imagina viața din Matrice ca pe un adevărat
paradis. Atâta timp cât oamenii sunt conectați la Matrice, să
presupunem că pot alege ce fel de viață doresc să trăiască. Ei pot
avea viața de star a lui George Clooney, pot înscrie eurogoluri ca
preferatul meu Messi, sau pot petrece fiecare noapte cu partenerul
visat. Spre deosebire de filmul Matrix, oamenii exemplului meu știu
ce-și doresc, știu că acea lume nu este reală. Credeți că și-ar
dori cineva să ducă o asemenea viață pe termen lung?
Poate că, într-o primă fază, o să vi să pară o experință
amuzantă. Dar ce viață ar mai fi aceea în care am avea tot timpul
succes, cu fericirea la picioarele noastre? Ar fi o viață
îngrozitoare!
Este clar că există ceva mai important decât fericirea, având
în vedere că o fericire garantată ne-ar plictisi cumplit. Dar nu
este vorba doar despre teroarea fericirii monotone, din cauza
cărăia viața în Matrix pare atât de sinistră. Mai îngrozitoare este
perspectiva de a nu lua decizii asupra propriei vieți. Oamenii
trebuie să-și croiască singuri propria fericire, fericirea dăruită
pe tavă își pierde valoarea și strălucirea. Ce importanță ar mai
avea victoriile, fără posibilitatea înfrângerii? Și cât de
plictisitoare sunt cărțile sau filmele cu final previzibil și
fericit! Tolstoi spunea, fericirea „nu înseamnă să faci tot
ce vrei, ci să vrei mereu ceea ce faci”.
Nu știu dacă acest gând a lui Tolstoi v-a convins, dar
pentru mine acesta înseamnă „sensul vieții”. Acum
peste 2400 de ani, când grecii puneau bazele filosofiei
occidentale, ei au încercat să abordeze „sensul vieții”. Filosofii
premoderni, cei din Eviul Mediu, din Renaștere sau din epoca
barocului nu aveau de ce să fie preocupați de „sensul vieții”
pentru că Biserica le spunea că acesta era dat de Dumnezeu.
Astăzi la întrebarea referitoare la sensul vieții nu se mai
poate răspunde decât subiectiv: Ce sens cred eu că are viața
mea? Explicația este foarte simplă. Sensul nu este o
caracteristică a lumii sau a naturii, ci un concept creat de mintea
umană și, din acest punct de vedere, noi nu trebuie să găsim un
sens lumii, ci să-i dăm un sens.
Probabil cel mai important motiv pentru care simțim nevoia
căutării unui sens este perspectiva morții. Creierul nostru nu
întâmpină cu încântare faptul că zi de zi, oră de oră și secundă cu
secundă ne îndreptăm spre dispariție.
De obicei, căutarea sensului vieții se schimbă odată cu
vârsta. Dacă în tinerețe căutam un sens obiectiv și, prin urmare,
un scop în viață, acum mă întreb „A avut viața mea un sens?” Altfel
spus „Am trăit așa cum se cuvine?” Nu mai este vorba de sens , ci
despre împlinire: Oare am făcut ceva cu viața mea care să-mi aducă
mulțumire?
V-aș răspunde:„ Nu este nimic special, pe bune! Încearcă să fi
drăguț cu oamenii, evită mâncărurile grase, citește din când în
când o carte bună, primește oameni în vizită și încearcă să
trăiești în pace și în armonie cu oameni de toate religiile și
naționalitățile”.
Și aș mai adăuga: Că ar fi bine să vă păstrați curiozitatea,
să puneți în practică ideile bune, și să vă umpleți zilele cu
viața, și nu viața cu zile!
