Te afli deja de câteva ore în pat și simți cum abdomenul tău se transformă într-o prăpastie. Așternuturile par a fi făcute din glaspapir, iar inima încearcă să evadeze din pieptul tău precum un gândac prins într-o chiuvetă cu apă tot mai fierbinte. Ai încercat să adormi, dar ți-e frică să nu mori înecat în propria sudoare și ți-e frică tot mai de tot ceea ce te așteaptă în ziua următoare. Acum, nimic nu o să te ajute cu tot prin ce treci. A sosit moment să îmbrățișezi, să îmbrățișezi semiîntunericul și nălucirile ce se ascund în acesta....

Acum te-au prins! În fața apar insulte pe ritmuri orientale și fragmente de amintiri din trecut ce par să te strivească. Îți justifici deciziile prin universul ce pare că te-a abandonat de prea multe ori. Universul nu are ceva personal cu tine, dar se extinde constant și tu ești o galaxie ce poate în viitor o să mai vadă doar lumina altor câteva galaxii. O voce îți spune că ego-ul este ca orice altă galaxie; la prima vedere poate părea vastă, însă dacă aduni toată materia la loc, nu va deveni o stea, ci o gaură neagră supermasivă.

Insultele încetează și brusc te trezești în lacul lui Don Juan. Nu ști să înoți, așa că te afunzi tot mai mult; nu înțelegi de ce poți totuși să respiri, dar pești din jurul tău par a fi morți ca atunci când cineva i-ar fi lăsat pe uscat. Chipurile celor cunoscuți încep să apară în jurul tău și ocazional te simți de parcă chiar ai fi înconjurat de oameni în carne și oase. Ei nu mai sunt și acum ai ajuns blocat pe fundul lacului, unde aștepți că măcar universul să-ți vorbească și să-ți țină companie.

Poate că era mai bine să nu te fi grăbit să pleci din clădirea cu gratii anti-sinucidere, poate trebuia mai să te lași iubit de o prostie ambulantă și cvasipermanent pictată, poate era mai bine să fi ascultat doar versurile...