O carte grea, încâlcită și care pe alocuri îți pare plictisitoare, ca viața armenilor din orășelul Berd. Un secol de istorie greu îndurată care se reflectă în grijile, în obiceiurile anxioase și în traumele familiale ale locuitorilor săi.

Patru povești de viață ale femeilor pe care le-a iubit zidarul Simon. Un prolog și o încheiere cu povestea morții sale, străjuind cele patru destine, conținător. O nevastă și patru amante pentru care el a „zugrăvit” esențe, a punctat viață.

Am fost tentată să abandonez această carte de câteva ori și am fost chiar foarte aproape să fac asta înainte de cea de a patra poveste. Mă și gândeam că îi voi da puține stele pe Goodreads.

Ce tare mă bucur că m-am întors să citesc! Acum, la final, vreau să o iau de la capăt.

Ideea de a renunța la lectură a fost doar încercarea mea inconștientă să opresc durerea unor povești de viață cruntă, crudă, cu bucurii pasagere. Am încercat să mă feresc de această durere în multe feluri. Citind cu întreruperi mari, uitând detalii importante, încurcând personaje și destine. Au fost momente în care nu mă prindeam dacă ceva îmi scapă mie sau nu a fost spus încă. De tocilară ce sunt și din nevoia de a înțelege, mi-am impus să mă tot întorc la sarcină.

Dar spre final, linia timpului prinde contur clar. Vezi viața lui Simon ca pe un șir de iubiri întrețesute cu sens și de multe alte mici amantlâcuri pe care nu mai ai puterea de a le judeca. Cele patru femei au fost văzute de Simon într-un mod în care alții n-au putut să vadă și asta le-a făcut să se poată vedea ele. Dincolo de a fi salvatorul care confirmă trauma victimei, el este gura de iubire, conexiune și viață care permite deblocarea și schimbarea spre vindecare. A lor și a lui.

„Dragostea, după cum se știe, e cel puțin jumătate din succesul oricărui lucru.”

Oriunde deschid cartea acum, textul care-mi părea anost mi se relevă sclipitor. Narine Abgarian are o inteligență greu de cuprins din prima. Când puzzle-ul se structurează, te bucură descoperirea atâtor fire de legătură. Personaje pierdute și fără speranță au un rol ascuns și aproape magic. Sunt fire aprinse fără de care întregul nu ar fi fost posibil. Te uimește și te hrănește faptul că îți amintești.

Și dacă te temi ca mine că ai fi putut rata ceva, te mai bucuri o dată reluând lectura. Pentru ca, din ceea ce părea doar trist și traumatizant, să savurezi nuanțele de frumos și de vitalitate. Pentru că viața nu este bună sau rea. Ea doar este. Iar atunci când nu o mai evaluezi și o privești de aproape, ea capătă înțelesuri subtile și devine fascinantă.

„Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt, dar noi, proștii, n-am știut asta și ne-am rătăcit.”

Mulțumesc Adinei Giurgea și fetelor de la clubul de carte Părinți pe sârmă pentru experiența împreună.