Venirea la cabinet presupune asumarea realitatii si incercarea de a o deslusi. Unora le iese, altora nu - se stie doar ca functionam pe niveluri diferite de trairi, de acceptare a realitatii, de putere de a suporta conflictul; atat de diferite incat nimic nu poate garanta, cel putin in decursul intalnirilor preliminare, cat timp cei doi, terapeut si pacient, vor lucra impreuna ori care vor fi intensitatea, adancimea si efectele terapiei. Asta si pentru ca uneori suntem pregatiti pentru a ne aventura in propria noastra viata, alteori, nu.
In primul caz, parcurgem traseul terapeutic atat timp cat simtim ca suntem pe drumul cel bun, ca ne foloseste, ca lucrurile incep sa devina mai clare si mai putin dureroase, incep sa aiba legatura intre ele, iar aceste legaturi capata sens. Un sens pe care, cu timpul, invatam sa-l integram in modalitatea noastra de a fi, in felul nostru de a gandi si de a privi lumea. Continuam atunci pana intr-acolo incat viata poate fi traita mai usor, oricat de grea ar fi. In al doilea caz, desi apelam la un specialist, renuntam dupa una sau doar cateva intalniri, iar atunci putem presupune ca este inca nevoie de timp pentru a ne pune de acord cu noi insine asupra urmarii sau nu a demersului terapeutic.

Indiferent ca alegem sau nu sa urmam o terapie (de orientare psihanalitica, in acest caz), simptomul este acolo si isi face simtita prezenta, intr-un fel sau altul. De altfel, "multumita" simptomului ne decidem sa intram intr-o terapie. El este cel care ne da bataie de cap si ne impinge spre a gasi o solutie pentru a ne simti mai bine. Intr-o prima faza, echivalam, fireste, ideea de "a ne simti mai bine" cu eliminarea simptomului, insa constatam rapid, in terapie, ca "durerea" noastra insemna mult mai mult decat acel simptom, ca viata noastra psihica este de fapt mult mai ampla, mai diversa si mai complexa. Cu cat avansam in terapie cu atat "lupta" cu simptomul pare a fi data uitarii, facand loc unor nebanuite surse/coridoare de explorare. Ceea ce parea a ne framanta initial trece, treptat, in plan secund, pe masura ce aspecte ale vietii considerate pana acum neinteresante, lipsite de importanta ori de mult uitate isi fac aparitia in plan constient, captandu-ne atentia si determinandu-ne a vorbi despre ele.

Disparitia simptomului reprezinta doar o etapa care poate avea loc mai repede sau mai greu, intr-un timp mai scurt sau mai lung, cu mai mult sau mai putin efort. Disparitia simptomului poate fi, sa nu uitam, inselatoare - ea nu echivaleaza cu disparitia suferintei, cu schimbarea mult ravnita, cu imbunatatirea reala a vietii individului; caci, asa cum stim deja, orice simptom are o cauza - o esenta de cele mai multe ori bine ascunsa. Prin urmare, atata timp cat nu ajungem sa investigam/sa exploram acea cauza sau acele cauze bine ascunse - nagandite/nevorbite vreodata -, avem toate sansele ca suferinta sa se manifeste din nou, la un interval de timp oarecare, prin acelasi simptom sau prin altul.

Nu este de mirare, pentru terapeutii cu experienta, ca pacientii sa renunte la terapie odata ce simptomul a disparut ori durerea (fizica sau psihica) s-a diminuat. Rezistenta fata de ajungerea la originea acelui simptom determina de fapt plecarea. Cu cat cauza (suferinta) se afla mai adanc gravata in inconstientul pacientului si cu cat eforturile sale de a da uitarii episodul traumatic, astfel incat sa-si asigure "supravietuirea" la un nivel convenabil, cu atat rezistentele in a explora acea zona vor fi mai mari, mai puternice, pana la a determina uneori, asa cum spuneam, plecarea din terapie.

A te (re)descoperi pe tine cere nu numai timp si efort, ci si capacitatea de a-ti (re)descoperi slabiciunile, fragilitatea, vulnerabilitatea din anumite etape ale vietii, de a invata sa traiesti cu ele, sa le tolerezi, sa le reintegrezi in Eul fiintei tale.

Revenind la simptom - el ramane laitmotivul terapiei, atata timp cat aceasta dureaza. El este firul - uneori vazut, alteori nevazut - care ne ghideaza in permanenta si la care ne intoarcem uneori, atunci cand ne punem intrebari si nu gasim, poate, pentru un timp, raspunsuri...Intr-un fel, eliberarea de simptom, adica anularea lui pana la faza in care sa ne putem simti din nou confortabil cu propria noastra fiinta, deschide de fapt calea explorarii interioare, a initierii si dezvoltarii unor legaturi aparte intre ceea ce am trait si ceea ce am simtit, intre rolul cu care am fost investiti si rolul pe care de fapt l-am jucat, intre ganduri si stari asupra carora nu banuiam ca vom mai reveni vreodata.