Adriana Jderu a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București și, tot acolo, a descoperit că este pasionată de teoria literaturii și de conceptul de narator creditabil. Mai târziu s-a orientat către „Teoria și practica imaginii”, un program de masterat în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A participat la ateliere de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri – Creative Writing Sundays și cursuri de scriere creativă în cadrul cărora i-a avut ca mentori pe Marius Chivu, Florin Iaru și Marin Mălaicu-Hondrari.

În 2023, Adriana Jderu a scris una dintre cele mai citite și bine primite proze scurte ale anului. „Spațiile (ei) mici” surprind cu subtilitate și (de multe ori) cu umor și ironie acele bariere invizibile care ne despart de ceilalți și, în același timp, în mod paradoxal, cele care ne apropie cel mai mult de ei. Faptele mici de viață din spațiile mici ne dezvăluie rușinea și disconfortul pe care îl trăiesc doi tineri în ziua nunții, când soacra mare apare cu o găină pe ringul de dans și, cu toate acestea, ne apropie de cei care au simțit asta față de proprii părinți, de convingerile și încăpățânarea lor, de lipsa oricărui refugiu posibil în fața celor două sentințe irevocabile – „Faci așa pentru că așa spun eu” și „Faci așa pentru că așa se face”.

Cartea de debut a Adrianei Jderu mi-a amintit de o altă carte, de data aceasta de poezie,

„Cârtița de mansardă” publicată de Teodora Coman în 2012 la Casa de Editură Max Blecher. Cârtița devine, în cazul poetei, un alter ego al acesteia, care se strecoară cu ușurință în cele mai mici spații, le locuiește, le analizează și inspectează, se sustrage din ele și se retrage în ele atunci când simte nevoia să se baricadeze într-un fel de viață alternativă în slow motion. În comparație cu poezia Teodorei Coman, proza scurtă a Adrianei Jderu este un volum polifonic – voci și instanțe narative multiple intră în scenă și descriu, pe rând, fragmente de existență în care zgomotele de fundal sunt în surdină și ceilalți trăiesc cu lumina stinsă.

„Spații mici” povestește frânturi despre acei oameni pe care îi vedem într-o dimineață stând la coadă la magazinul din colț, despre posibili vecini de bloc despre care nu știam nimic până atunci, despre părinții unor amici pe care îi cunoaștem la o nuntă, așadar despre noi toți și, totuși, despre nimeni care ar face ceva excepțional față de alții.

„1 aprilie” sau prima povestire a volumului este nu doar o farsă nereușită a doi părinți pentru fetița lor, cât un fel de rezumat al unui colosal dezastru familial trăit într-un spațiu minimalist și perfect, aproape deranjant în perfecțiunea sa: „Camera unde familia își petrece timpul are tavanul înalt ca într-un templu de combinații de alb și pastel, mobilă și decorațiuni alese atent și plasate astfel încât, din orice unghi ai privi, ansamblul arată ca într-o revistă. Pereții sunt vopsiți în roz pudrat. Mai multe corpuri de iluminat minimaliste atârnă la înălțimi diferite deasupra unei mese lucioase. O pătură din blană artificială completează fără efort canapeaua de catifea. E un fel de rai cumpărat de-a gata de la Ikea”. Exacerbarea părinților produce un șoc asupra fetiței, însă aceștia revin foarte ușor la preocupările inițiale, în ciuda lacrimilor copilei, cei doi numără like-urile în urma postării online a farsei, apoi citesc comentariile, mimând un entuziasm exagerat față de o situație patetică. Aici, însă, apare întrebarea cât este de mic spațiul dintre a-ți iubi și admira copilul până la a-l transforma în imaginea unei reclame a vieții perfecte? Stilul de a scrie al Adrianei Jderu scrie concis și transparent, reușind să contragă într-o scenă simplă de viață casnică un întreg panoptic de comportamente și reacții. Simetria dintre această povestire și toate celelalte proze se bazează pe ideea minimalismului discursiv, un concept pe care autoarea îl aplică cu o corectitudine care tinde să fie aproape incomodă pentru cititor. Autoarea știe exact cum să facă astfel încât niciun detaliu să nu rămână în afara poveștii, însă nici să nu încarce printr-o abundență inutilă de amănunte. Observator fin și calculat, Adriana Jderu construiește un tip de narator care parcă operează cu mănuși chirurgicale atunci când apropie obiectivul camerei de așa-zisele sale victime. Dacă îndrăznim să mergem până acolo, putem considera „Spații mici” ca fiind un fel de oglindă literară al filmului „The Killer” al lui David Fincher, care așteaptă la o fereastră, poartă monologuri în mintea sa, se întinde pe masă și doarme, timp în care își pune ceasul să sune pentru a se întoarce pe partea cealaltă, însă își ratează magistral ținta tocmai în momentul-cheie. Precizia cu care scrie Adriana Jderu este aceeași ca cea cu care începe filmul „The Killer”. Cu mențiunea că ea nu face nicio greșeală care să declanșeze o serie de alte greșeli (care, evident, trebuie reparate). Autoarea este consecventă în precizie. Și incizie. Toate povestirile din volumul „Spații mici” cartografiază mici obsesii ale unor oameni care par obișnuiți, poate chiar banali. Autoarea se oprește asupra unor detalii personale și comportamentale, asupra unor obiceiuri care pot crea senzația de stranietate în lipsa unor explicații, însă care, mai mult decât a ne fi direct explicate, ne sunt exemplificate, reușind astfel să-i extragă pe cei mai mulți protagoniști din zona confortului sau a normalității unanim acceptate, împingându-i către un spațiu mic, aproape nonconformist, fără pretenția de a-i transforma în eroi excepționali ai zilelor noastre, cât în miniaturi ale rezilienței și rezistenței în și prin micile lor obsesii. Există în carte o serie de gesturi supralicitate, pe baza cărora se construiesc majoritatea micronarațiunilor – instrumentalizarea relației cu propriul copil pentru creșterea aprecierilor virtuale, obsesia unui colecționar de stilouri de a o găsi pe deținătoarea locului întâi în topul acestor colecționari, neputința unei mame de a-i cumpăra fiicei prăjituri dintr-o cofetărie și obsesia tortului diplomat absent de la fiecare aniversare, istoria misterioasă a unei colecții de plușuri și dorința unui bărbat de a fi acceptat de ceilalți așa cum este; nea Grigore care completează integrame cu cele trei cuvinte – hârtie, sticlă, plastic -, pe care învață să le recicleze pentru a putea supraviețui, firma de curățenie a unei doamne care ajunge să includă și prestarea de servicii extra, un cuplu preocupat de studiile despre infertilitate și de încercările de a avea un copil, reamintirea unei întâmplări cu final tragic dintre două surori în zona lacului Morii; un tânăr care are grijă de bunicul său, încredințat că face un bine altora însă el însuși plin de remușcări și neajunsuri, o greșeală de proiectare și verificare a unor șuruburi în cruce atribuită altcuiva, o bucată de brânză care alunecă de pe o tavă de plastic creând discuții între vânzătoare, apoi seara ajunge tocmai pe masa celei care o scăpase, ghinionul unei asistente de a-și disloca rotula din cauza unui lănțișor uitat la gâtul pacientei înainte de RMN; o fetiță care își confundă curiozitatea cu o boală, un briceag care cade pe podea unei mașini între șofer și pasagerul pe care primul îl luase de bunăvoie din drum, somnambulismul unuin tată care i se transferă și fiicei sale, așteptările diferite între socrii mici și socrii mari la o nuntă; deliberările între copiii de la bloc pentru a stabili care e cea mai bună gumă – Sindy sau Turbo -, asta până apare un nou vecin care le oferă Juicy Fruit, o pisică pe nume Glovo plasată bunicului după ce fusese furată într-un ghiozdan de o fetiță la un show cu animale, o tipă care iubește spațiile închise, se închide în debara și nu i se poate confesa decât unui prieten virtual, excentric și pasionat de ghipsurile altor oameni, un băiat ia bătaie de la o fată, dar asta îl face ca la finalul zilei să se simtă, în același timp, și fraier și campion, confuzia dintr-o redacție improvizată într-un apartament în momentul în care mama uneia dintre editoarele de conținut vrea să achiziționeze geluri și băuturi cu aloe vera pentru a slăbi. Acestea sunt, pe scurt, cele douăzeci și unu de proze și am putea spune la finalul lor că sunt și un fel de farse pe care le generează universul, cei din jur sau, pur și simplu, contextele nepotrivite. Autoarea este o acrobată desăvârșită atunci când trebuie să jongleze cu mai multe situații și planuri, dar și atunci când își propune să le suprapună sau să le încurce pentru a reveni cu blândețe și umor la concluzii de genul: „Cu cât știi mai multe despre ceva, cu atât lucrul acela își

pierde misterul”. Așa că personajele rămân la granița nespusului sau nefăcutului sau a mult- doritului, ceea ce, într-adevăr proiectează o peliculă de mister, dar și posibila interogație: Noi, ca cititori, ce am face în locul lor? Adriana Jderu ne arată doar ce fac sau ce nu fac personajele și foarte puțin din rațiunile care îi determină să ia diferitele decizii. Este de fapt un carusel de emoții și evenimente care îi găsește pe protagoniști într-un punct fix, însă de acolo începe destrămarea, iar finalurile închid povestea cu o soluție de moment, parțială. Un gol acoperit de o manie, acesta ar putea fi epicentrul care conține viitoarele explozii din cele douăzeci și unu de proze scurte semnate de Adriana Jderu. Ultima proză reușește, probabil fără ca autoare să-și fi propus acest lucru, să rezume interesele sale ca scriitoare, pe ce își concentrează atenția atunci când caută un subiect inedit, dar creează și o acoladă peste toate temele deja abordate.

„Toți patru petrecem enorm de mult timp pe internet. Dar probabil nu e bucățica la care se

holbează majoritatea oamenilor. Da, suntem pe rețelele de socializare, avem fiecare cel puțin zece conturi, dar pe noi nu ne interesează deloc locurile astea comune unde lumea arată doar versiunea filtrată a vieții lor. Noi suntem fascinați de locurile unde oamenii își arată fața adevărată, cu toate temerile, secretele, părțile cele mai dubioase ale existenței lor. Adevărul stă doar acolo unde oamenii sunt protejați de anonimat. Acolo dăm noi de aur. Acolo găsim tot felul de fobii, conspirații, dorințe ascunse. Cu astea putem să lucrăm. Și, în caz că e ceva nou pentru tine, să știi că e loc pe internet pentru oricine. Ori-ci-ne. Există forumuri pentru părinți care regretă decizia de a face copii, oameni care înghit intenționat gumă de mestecat, somnambuli care se simt vinovați pentru ceea ce fac atunci când sunt în transă, oameni care și-au omorât accidental animalele de companie, claustrofobi, claustromani, călători care lasă cu intenție obiecte interzise în bagajele de la aeroport doar pentru valul de adrenalină de la controlul de securitate, adulți care se simt puternic atașați de o jucărie de pluș din copilărie. Oricine”.

Internetul a devenit acest spațiu care ne primește pe toți, indiferent de fobiile sau maniile

aferente, iar scrisul rămâne maniera prin care toate acestea se așază, poveștile își găsesc un loc dacă știm să le facem loc, dacă nu le abandonăm tocmai pentru că ni se par prea bizare sau aduc prea mult cu ceva-ce-eu-n-aș-face. Un debut de urmărit nu doar ca stil și acuratețe a modului de a scrie, cât și din perspectiva aceea incomodă în care ne pot pune trei pagini de proză (atât are cea mai scurtă proză din carte). Asta, desigur, dacă ne gândim că lectura nu are doar menirea de a ne subjuga prin frumusețe și voluptate ieșite din comun. Așa cum remarcă și unul dintre personaje într-un dialog din carte, regăsit chiar în proza cu titlul „Spații mici”, există două modele prin care ne putem raporta la spațiul mai mic sau mai mare dintre ce suntem fiecare în lume și ce suntem acasă, spațiul dintre noi și ceilalți, spațiul dintre dorințele din copilărie și îndeplinirea lor la vârsta adultă. În toate această serie de scenarii activăm și ne reactivăm constant mecanisme de autoapărare, iar singura diferență rămâne aceasta: „Spațiile închise. Unii intră în panică, alții se simt în siguranță”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.