În 1954, un val rece s-a abătut asupra României. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record de 126 km/h , s-au depus 116 litri de zăpadă pe metru pătrat iar temperaturile au scăzut drastic ajungând la valori de −25 °C. A fost cea mai aprigă iarnă a secolului XX în România. Încălzirea globală urma să-și facă debutul după multe alte ierni mai puțin aspre.
La Londra, o tânără prințesă devenise regină la numai 25 de ani cu doi ani în urmă. La acel moment Stalin mai era în viață ca și Truman, al 33lea președinte al Statelor Unite și părintele planului Marshall. Imperiul Britanic transgresa spre Marea Britanie după independența subcontinentului Indian și a plecării treptate a majorității celor 57 de teritorii spre o soartă proprie. În final, China prelua Hong Kongul în 1997. Azi, de la fereastră pot vedea o impozantă clădire, Marlborough House. Este sediul unei organizații care regrupează multe din fostele teritorii și colonii într-o asociere voluntară, numită Commonwealth. Atunci când vorbeam de tranziție în România, nu conștientizam reformarea Imperiului Britanic pe o plajă de timp din interiorul perioadei aflate sub regatul reginei Elisabeta II și al vieții propri.
În România socialistă, imperialismul britanic și lupta de eliberare a popoarelor era la ordinea de zi. Coloniile le știam din traficul filatelic din curtea școlii. Simultan, pământul se colectiviza, proprietatea privată se naționaliza și deveneam împreună proprietari a ceea ce se deteriora de la o zi la alta. Granițele erau închise pentru mai toată lumea, se fugea, se emigra spre aceste țări pentru care guvernanții făceau reclamă prin discursul feroce de condamnare. Mormântul lui Karl Marx e la cimitirul Highgate din Londra, teoriile lui ne erau răstălmăcite de ignoranți. O religie uniformă ne cuprindea, un opioid ideologic care transfera frigul din stradă în case, golea piețele, ne prilejuia fericirea când la capătul cozii acaparam fie un kilogram de carne cu oase sau un televizor în culori cu aprobare. Ne sacrificam părinții, pensionarii și ne trăiam tinerețea care compensa ceea ce nu știam că nu aveam. Citeam și trăiam „Utopia” lui Thomas More, grotescul local a la „Canterbury Tales” de Chaucer, pătrundeam istoria și limba engleză datorită ediției bilingve a pieselor lui Shakespeare, eram răvășit de soarta lui Oliver Twist de Dickens, visam de Orientul Expres al Agathei Christie, Scotland Yardul și Sherlock Holmes de Connan Doyle erau subiect de maximă încordare, Emily Bronte ma transporta într-un romantism precoce, H.G Wells îmi oferea speranța mașinii timpului pe care Proust îl considerase pierdut. Serialul Forsyte Saga de Galsworthy era transpus săptămânal la televizor. Ceea ce era atunci un lejer abuz de dormitor urma să fie motorul unei întregi reconsiderări relaționale și a unei revoluții sexuale ulterioare. De George Bernard Shaw ar fi putut beneficia mai multe doamne și domni din anturajul nostru public pentru perfecționarea dicției, comportamentului și moralei. Teatrul englez contemporan apăruse în două volume la Editura pentru Literatură Universală. Am avut acces la traducerile lui Harold Pinter, Graham Greene, Somerset Maugham sau Samuel Beckett.
Ascultam fenomene muzicale britanice recunoscute mult mai târziu. Cei ce purtau coafura Beatles-ilor puteau fi arestați și tunși în autobuzele miliției. Rolling Stones răsuna din magnetofon, la ceaiuri. Eram gelos pe Cliff Richard de care toate colegele de clasă se îndrăgostiseră. Mi-am cumpărat o chitară.
Festivitățile din această vară care celebrau cei șaptezeci de ani de regat ai Reginei Elisabeta au fost ocazia unui prelungit acces la memorie. Pe parcursul festivităților de pe străzile Londrei, îmi petreceam nopțile albe cu propria cinematecă interioară. Umblam pe străzile aglomerate ale Londrei, locuiam într-o locație modernă, pe teritoriul sudic al Tamisei, nu departe de teatrul Globe a lui Shakespeare, de Old Vic, de teatrul Național, de Festival Hall, de muzeul Modern Tate, la două stații de London Tower și de Burroughs Market. De aici se trăgeau cerșetorii Londrei care difuzau spre cetate, erau bordeluri și cârciumi. În timpul Reginei Elisabeta, întreaga zonă a devenit subiect de modernizare, lăcaș pentru cultură, artă și «life style». Un constructor înnobilat de regină a absolvit Facultatea de Construcții la București în 1972.
În 1989, cădea zidul Berlinului și Marea Britanie, care mai staționa trupe în Germania și avea o felie proprie din fosta capitală, a acceptat în final reunificarea țării. Se pare ca Margaret Thatcher ar fi susținut că iubește atât de mult Germania încât ar prefera două. Marea Britanie, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică fuseseră puterile câștigătoare ale celui de al doilea război mondial și continuau să aibă o prezență militară în teritorii definite. Teritoriul Germaniei Democrate era sub aripa Uniunii Sovietice, ca și o parte a Berlinului care devenise capitala acelei țări. Germania Federală avea capitala la Bonn. În final, Anglia, Franța și Statele Unite au acceptat planul de reunificare a cancelarului Helmuth Kohl. Uniunea Sovietică și-a repatriat trupele și administrația contra unei contribuții materiale pentru construcția de locuințe pentru cei reveniți la vatră. Era și momentul revenirii lui Vladimir Putin la Leningrad.
Concomitent cu liberalisarea Europei de Est, România își executa conducătorul și își jertfea cetățenii pentru o revoluție care devenise oricum inconturabilă. Casele regale erau înrudite, ceea ce nu l-a favorizat pe Regele Mihai să acceseze la tronul părăsit cândva cu forța. A așteptat din 1989 până în 2017. Păcat. Îl cunoscusem în perioada când locuiam în vecinătate la Versoix.
Moartea Reginei coincide cu închiderea unei acolade istorice în anul în care Ucraina avea să învețe că a avea granițe garantate reprezintă o iluzie. Amatorismul unei clasei politice cu telefoane mobile lejer securizate, ar putea avea reverberații de proporții și în societățile occidentale. Noroc că nu mai avem prea multe locuri cu pietre cubice.
Ne puteam numi societăți post industriale, transferând capacitatea industrială în orient. Am omis să înțelegem: comunismul nu a căzut în 1989. Era vorba doar de comunismul european, minoritar pe ansamblul planetar dominat de cel Chinez, Vietnamez, Coreean de Nord, etc. Miopia ne va costa, inclusiv dependența energetică. Robinetele din curtea proprie sau deplasat treptat la Kremlin, de bună voie și nesilite de nimeni.
Încălzirea globală este o realitate. Iarna din 1954 nu s-a mai repetat cu aceeași intensitate. Deocamdată. De ani buni nu am mai cumpărat lanțuri pentru mașină iar deszăpezirea este un fenomen plătit an de an de primari nostalgici. Revoluția industrială din secolul XIX inițiată de inovație, fie în Marea Britanie de Stephenson (motorul cu aburi) sau în Statele Unite de Edison care ne-a dat lumina becului electric. Inițiative individuale de proporții. Nu vorbim de căile ferate pe mii de kilometri. Nimic nu era finanțat de la buget sau din fonduri europene flămânde de proiecte, gestionate de funcționari obligați să-și cheltuiască banii acordați pe criterii ESG – Ecologie, Sustenabilitate, Guvernare. Ar fi fantastic dacă rezultatele ar fi la nivelul efortului colectiv de generare a acestor fonduri publice. În schimb eșecul, grăbește sărăcirea și și ucide oportunitatea.
Nu cred că vom reuși să finanțăm un proiect de răcire a soarelui chiar dacă băgăm automobilele într-o priză alimentată când și când. Mai bine ne-am ocupa masiv de consecințele inconturabile a unei încălziri pe care o trăim. Am primit de mult preavizul.
Moartea Reginei e moment de reculegere și bilanț. Dispariția ei ne dă măsura incoruptibilă a existenței. Ca atare nu mă pot întoarce la tinerețea evocată, indiferent cum a fost ea. În schimb societatea nu are aceeași precaritate. Cu toate acestea, spirala ne duce acolo unde am mai fost de multă vreme. Intensitatea riscă să ne depășească imaginația.
Oare nu există alternative de bună credință? Așa cum stau lucrurile, se pare că nu.
Un text de Adrian Barbu
Cotidianul RO
