În numărul 3 din 1 februarie 1952 al „revistei
pionierilor şi şcolarilor editată de Comitetul Central U.T.M.”,
Licurici, îşi face intrarea în scenă Ilie Gălăgie. El este
protagonistul unui serial în şase episoade, apărute, cu pauze, până
în numărul 13 din 1 iulie. Primele trei părţi (în realitate,
povestiri de sine stătătoare) sunt semnate de Victor Piţigoi,
umorist de oarecare notorietate, născut în 1927 (contributor şi la
almanahul Cuplete şi scenete umoristice din 1950, despre
care am scris acum mai multă vreme aici). Urmează un grupaj de
caricaturi cu epigrame (la 15 martie), după care sunt publicate
ultimele două bucăţi, realizate de Alecu Popovici (1927-1997,
cunoscut autor de teatru pentru copii) şi, respectiv, Nicolae Minei
(1922-2000, activ într-o multitudine de zone, de la literatura
pentru copii la publicistică şi istorie, la revista Magazin
istoric). Este, aşadar, de aşteptat un anume grad de
eterogenitate, iar lectura bucăţilor îl confirmă.
Ilie Gălăgie este, din capul locului, un personaj
negativ. Este un copil neascultător şi pus pe fapte rele la şcoală
şi nici comportamentul lui acasă nu e mult mai bun. Este vorba, în
definitiv, de banale defecte ale şcolarului codaş: suflatul,
neînvăţatul lecţiilor sau pregătirea de fiţuici în vederea unei
fraude la teza la geografie. Sunt ipostazele în care îl surprinde
Victor Piţigoi în povestirile scrise de el. Desigur, purtările rele
nu rămân nesancţionate: Ilie ajunge la gazeta de perete (instanţă
critică a opiniei publice şcolare menită să îndrepte neajunsurile),
ba chiar ajunge şi bătaia de joc a colegilor când afirmă, ignorant,
că la cinematograf nu e nevoie de electricitate – strada lui fusese
recent electrificată! – căci doar în sală e întuneric. Nici cu
gestionarea timpului nu stă grozav şcolarul nostru; prins cu
fotbalul, el nu mai găseşte vreme pentru învăţat. Este, totuşi, un
personaj complex. Lui Ilie îi place mult să deseneze. E drept că
uneori recurge la gesturi extreme, cum ar fi legarea pisicii cu aţe
pentru a o fixa în poziţie necesară realizării unui portret, dar e
interesantă pasiunea copilului pentru artele plastice. El se
revoltă că e nevoit să memorizeze multiple informaţii aride la
geografie (ajungând, ridicul, să-şi dorească ca pe planetă să
existe un singur multe, un singur râu şi o singură mare), dar
revolta lui e în felul ei foarte modernă şi trimite, protocronist,
la chestiunea ajustării planului de învăţământ la aptitudinile
elevilor. Indiferent ce face, Ilie n-o nimereşte bine; el ajunge
bunăoară să fie criticat pentru consumul excesiv de hârtie de
desen.
Schiţa lui Alecu Popovici (numărul 12 din 15 iunie 1952)
poartă titlul Ilie Gălăgie şi vărul său Năstase[1]. Dacă
Victor Piţigoi îl înfăţişase până acum pe Ilie ca pe un elev cu
defecte în esenţă benigne, Alecu Popovici ne prezintă un erou de-a
dreptul sadic. Vizitat de Năstase, vărul lui de la ţară, Ilie îl
duce pe acesta într-o plimbare prin Bucureşti şi îşi bate joc în
fel şi chip de bietul băiat din mediul rural, ajungând în cele din
urmă să-i spună că la semafor culoarea roşie este destinată
traversării străzii de către provinciali. Naiv, Năstase trece pe
roşu şi este la un pas de a fi călcat de o maşină. Este momentul
trezirii şi, după morala pe care o face un miliţian, Ilie îşi dă
seama că a mers prea departe, dar e limpede că Alecu Popovici a
introdus o dimensiune de-a dreptul malefică în caracterul
personajului.
Finalul peripeţiilor lui Ilie Gălăgie, imaginat de
Nicolae Minei (numărul 13 din 1 iulie 1952), este intitulat Ilie
Gălăgie urcă pe munte. De data asta Ilie pleacă într-o excursie
montană cu un alt văr (e vorba de o drumeţie sub egida C.G.M.,
organul sindical tutelar al epocii). Indisciplinat, micul
excursionist nu respectă sfaturile mai experimentatei sale rude şi
nu îşi gospodăreşte judicios energia pe traseu, aşa că îi este
imposibil să îşi continue mersul. Neascultarea, spiritul
aventurier, reprezintă, în continuarea seriei lui Victor Piţigoi,
defecte minore, satirizate cu blândeţe.
Azi căzut în deplină uitare, Ilie Gălăgie este,
probabil, primul copil neastâmpărat al literaturii române juvenile
de după 1948, El va fi suferi o dublare şi se va transforma în Tică
şi Rică (din romanele lui Leonid Petrescu, despre care am scris
aici, aici sau aici), iar Tiberiu Utan îl va consacra prin
Ciopârţilă.
Este greu de spus cine este autorul ilustraţiilor la
textele despre Ilie Gălăgie, cu excepţia ultimului, unde este
menţionat explicit V. Crivăţ.
La data de 23 iulie acest blog împlineşte 15 ani, o vârstă matusalemică pentru blogosfera noastră.
[1] Proza va apărea şi în publicaţia Libertatea noastră
a românilor din Ungaria la 15 septembrie 1952.
