Am căutat poeme scrise de Louise Glück după momentul
anunțării cîștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Mi-a
plăcut chiar primul pe care l-am găsit, el deschide o colecție de
poeme apărută în 2004, și l-am tradus în română.
O închipuire
Am să-ți spun ceva: în fiecare zi
mor oameni. Și ăsta e doar începutul.
Zilnic, în casele de pompe funebre, se nasc văduve noi,
noi orfani. Stau cu mîinile împreunate,
încercînd să se decidă în privința noii vieți.
Apoi, la cimitir, unii dintre ei
pentru prima oară. Le e teamă să plîngă,
alteori să nu plîngă. Cineva se apleacă,
șoptindu-le ce să facă mai departe, ceea ce ar putea
însemna
rostitul cîtorva vorbe ori
aruncarea unor bulgări de pămînt peste mormîntul
deschis.
Și după toate astea, fiecare se întoarce acasă,
iar casa este deodată plină de vizitatori.
Văduva stă pe canapea, foarte solemnă,
așa că oamenii se aliniază pentru a se apropia de ea,
uneori îi iau mîna, alteori o îmbrățișează.
Ea găsește cîte ceva de spus fiecăruia,
mulțumindu-le, mulțumindu-le că au venit.
În inima ei, ar vrea să plece.
Vrea să fie înapoi la cimitir,
înapoi în rezerva de spital. Știe
că nu e posibil. Dar e singura ei speranță,
dorința să se întoarcă. Doar puțin,
nu atît de demult cum ar fi căsnicia, primul sărut.
A Fantasy
I’ll tell you something: every day
people are dying. And that's just the
beginning.
Every day, in funeral homes, new widows are
born,
new orphans. They sit with their hands
folded,
trying to decide about this new life.
Then they're in the cemetery, some of them
for the first time. They're frightened of
crying,
sometimes of not crying. Someone leans
over,
tells them what to do next, which might
mean
saying a few words, sometimes
throwing dirt in the open grave.
And after that, everyone goes back to the
house,
which is suddenly full of visitors.
The widow sits on the couch, very stately,
so people line up to approach her,
sometimes take her hand, sometimes embrace
her.
She finds something to say to everbody,
thanks them, thanks them for coming.
In her heart, she wants them to go away.
She wants to be back in the cemetery,
back in the sickroom, the hospital. She
knows
it isn't possible. But it's her only hope,
the wish to move backward. And just a
little,
not so far as the marriage, the first kiss.
