Toată lumea a auzit de Coelho într-un moment ori altul.
Eu am citit doar Alchimistul până acum de la el, iar când am văzut
"Veronika se hotărăşte să moară" în biblioteca unei prietene am
hotărât să o citesc şi eu. Un plus pentru mine a fost faptul că are
doar în jur de 200 de pagini sau mai puţin şi am putut să o citesc
repejor prin pauze. Cartea te atrage prin titlul sau: "Veronika se
hotărăşte să moară". Okay. Dar cine e Veronika? De ce vrea să
moară? Care este povestea ei? Sunt întrebări care te fac să iei
cartea în mâna şi să vezi despre ce e vorba. Cartea lui Coelho e
minunată pentru oamenii care vor o lecţie de viaţă, oameni care
trec printr-o depresie, atacuri de panică etc.
Paulo Coelho este autorul a multe multe cărţi celebre,
fie că le-am citit sau nu, cu siguranţă am auzit de ele. S-a născut
în Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai cunoscuţi
romaniceri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate
în peste 200 de ţări, atingând, până în acest moment peste 150 de
milioane de exemplare în întreagă lume. Fun fact! A intrat în 2009
în Guinnes Book cu Alchimistul, drept autorul cu cartea cea mai
tradusă din istorie.
Nu ştiu cum să încep o descriere a acestei cărţi, e
frumoasă, complexă şi plină de lecţii. Cartea ne spune povestea
Veronikai, o tânăra căreia aparent nu îi lipseşte nimic. Are o
viaţă liniştită, dar îi lipseşte impulsul de a trăi viaţă aşa cum
trebuie. Pe 11 noiembrie 1997 se hotărăşte să îşi pună capăt vieţii
înghiţind un pumn de pastile, dar supradoză nu reuşeşte să îi pună
capăt vieţii. Ceea ce trebuia să fie finalul se dovedeşte a fi
începutul pentru Veronika. Ajunsă la centrul de psihiatrie Villete,
după o săptămâna de comă, protagonista află că inima i-a fost
puternic afectată de pastilele luate şi că mai are doar câteva zile
de trăit. De aici începe o cursa contra cronometru pentru tânăra
care îşi da seama că viaţă nu este aşa îngrozitoare şi că motive
pentru a trăi există şi vor există întotdeauna. Veronika ajunge să
se regăsească, să cunoască şi celelalte Veronici din mintea ei, să
se redescopere şi să găsească sensul vieţii.
Cartea nu se orientează doar către personajul principal.
Avem ocazia să privim în vieţile şi trecutul câtorva personaje de
la Villete, fiecare ajunsă la centru dintr-un alt motiv. Poveştile
dramatice, triste, se împletesc perfect în crearea unui peisaj
psihiatric complex. Cunoaştem personajele în situaţia lor prezenţa,
schizofrenici, persoane depresive, persoane care suferă de atacuri
de panică şi, după o prima impresie generală asupra lor, citim în
câte un capitol despre trecutul lor.
Veronika apare în centrul de psihiatrie şi fără să vrea
influenţează vieţile tuturor. Cumva are rolul de a le reaminti
celorlalţi pacienţi că nu e prea târziu pentru ei, cum este pentru
ea, că uneori alegerea pe care o facem poate să aibă urmări pe care
nu suntem pregătiţi să le înfruntăm. Veronika îşi acceptă moartea
şi alege să se bucure de fiecare secundă în care respiră. Umbră
unei morţi iminente pe care sosirea ei o aruncă asupra celorlalţi
îi face să îşi regândească viitorul la Villete. De ce spun
regândească? Pentru că nu toţi cei internaţi acolo mai au nevoie de
tratament. O parte dintre ei, membrii ai unei grupări numite
Frăţia, sunt pur şi simplu oameni care fug de realitate, oameni
internaţi pentru o serie de probleme care rămaşi fără job, părăsiţi
de familie ori în alte situaţii similare refuză să revină la
realitate şi preferă să rămână internaţi.
E interesant că acest volum ne aduce cumva o nouă vedere
asupra normalului. Oare câţi dintre noi suntem normali şi oare ce
înseamnă mai exact "normal"? Dacă nu vezi lucrurile că cel de lângă
ţine, oricâtă dreptate consideri tu că ai, atunci poţi fi catalogat
drept "nebun"?
" —Dumneata vezi ce port la gât?
— O cravată.
— Foarte bine. Răspunsul dumitale este răspunsul
logic, coerent al unei persoane absolut normale: o cravată! Un
nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă,
inutilă, legată în mod complicat, care stânjeneşte mişcările
capului şi impune un efort mai mare pentru că aerul să poată
pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi atent când aş stă lângă un
ventilator, aş putea muri strangulat de bucată asta de pânză. Dacă
m-ar întreba un nebun la ce serveşte cravată, ar trebui să-i
răspund: la absolut nimic. Nici măcar că ornament, pentru că astăzi
ea a devenit simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distanţe.
Unică utilitate a cravatei se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o
scoatem, dându-ne senzaţia că ne-am eliberat de ceva despre care nu
ştim ce este. Dar justifică senzaţia de uşurare existenţa cravatei?
Nu. Şi totuşi, dacă întreb un nebun şi o persoană normală ce e
asta, sănătos va fi considerat doar cel care răspunde: o cravată.
Nu contează cine răspunde corect, contează cine are
dreptate.
— Aţi dedus, aşadar, că eu nu sunt nebună deoarece
i-am dat numele adecvat bucăţii de pânză
colorată."
Recomand „Veronika se hotărăşte să moară” tuturor celor
care vor să citească despre diverse tulburări psihice într-o
manieră destul de realistă ori tuturor care se simţi afundaţi
într-o situaţie similară celor descrise mai sus. Nu vreau să dau
nici un spoiler dar va spun atât: cartea devine din ce în ce mai
bună către final. Nu ezitaţi să o cumpăraţi!
„Şi mi-am spus în sinea mea: „Soarta nebunului va fi
şi soarta mea
Du-te, mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi vinul
cu poftă, căci Dumnezeu ţi-a primit lucrarea.
Veşmintele fie-ţi pururea albe, şi parfumul nu-ţi
lipsească de pe cap.
Bucură-te de viaţă cu femeia iubită în toate zilele
deşertăciunii ţie sub soare de Dumnezeu dăruite.
Căci asta îţi e partea ta în viaţa şi-n munca la care
osteneşti sub soare.
Urmează-ţi căile inimii tale şi dorinţa ochilor tăi,
ştiind că Dumnezeu îţi va cere să dai socoteală de
toate.”
