De obicei nu sunt prea sensibil si nu ma misca citatele motivationale, mesajele pe care le vezi scrise peste tot sau optimismul oamenilor care nu au nimic mai bun de facut. Imi place sa fiu realist si sa ma pregatesc pentru ce e mai rau. Acest lucru imi prinde bine, pentru ca nu am asteptari foarte mari, iar daca lucrurile ies bine ma voi bucura cu adevarat. Daca ies rau, nu am nimic de pierdut.
Revenind, m-am gandit ca poate ar fi momentul sa schimb ceva la mine. Nu au fost oamenii din jurul meu care m-au indemnat sa fac asta, nici bine cunoscutul "priveste cerul...", nici vreo problema de care nu puteam sa scap si am simtit nevoia sa imi intorc fata spre spiritualitate.
Doar obosisem, ma simteam epuizat, aveam nevoie de o pauza de la tot si toate. Capul ma durea prea tare pentru a citi macar o pagina iar gandurile mele erau prea puternice si nu imi dadeau pace. Daca as fi reusit macar sa deschid cartea, cu siguranta ar fi fost o lupta in capul meu, intre eul meu ce voia sa citeasca si eul meu ce ma face sa ma ingrijorez din orice problema.
Stiam ca nu pot face nimic din ce mi-ar placea si ca trebuie sa gasesc ceva nou, care sa ma captiveze. Atunci am ridicat capul si am privit cerul.