Multe stele strălucesc acolo sus Ca focurile țigănești pe câmp. Mintea mea zboară acolo, Acolo privesc ochii mei. Nu aș fi putut să mă așez acasă. Ca un mâmz inima mea galopează. Multe stele licăresc acolo sus, Ca focurile țigănești pe câmp. Acolo unde sunt mânjii cerului, Și ea vrea să se ducă, cu ei vrea să muște iarba.
Citește mai departe
Se opreau mașini închisepe un țărm cu stuf ciulit,valuri netezeau prin visetors roman și dezgolit.Le-absorbea Guadalquivirul*în cristalul său matur,printre flori stratificate,printre nori reverberând.Copilașii țes și cântăale lumii întristărilângă vechile capotecufundate în obscur.Dar Córdoba nu tresaresub misteru-ncețoșat,chiar dacă ridică umbraaburi din arhitecturi,turnul marmurei și-afirmăsubțirimi de străluciri.Florile de staniu, fine,își revendică suriuldin a brizei șerpuirepe arcada triumfală.Și în timp ce podu-adiezece șoapte-a lui Neptun- traficanții de tutun -fug prin zidurile sparte.IIE un singur pește-n apă,ce unește două inimi:Blânda Córdobă de stuf.Córdob-arhitecturală.
Citește mai departe
Un fecior frumos, de trestii,umeri largi, mijloc subțire,pielea măr sclipind în noapte,ochii mari și gura tristănerv de-argint ce se topește,bântuie pustia cale.Încălțările-i lucinderupe dalii prinse-n aer,două ritmuri care cântăscurtul și celestul vaier.Peste țărmul mării-ntinsenu e palmă să-l întreacă,nici stăpân cu-mpărățieși nici stea rătăcitoare.Creștetul când îl apleacăpeste pieptu-i peruzea,noaptea caută câmpia,în genunchi a se ruga.Sună tristele chitarepentru-Arhanghel Gabriel,strunitor de-obscure molii,și ostil pletoasei sălcii.Sfinte Gabriel: Copilulplânge-n pântecul de mamă.Să nu uiți că noi, țiganii,dăruitu-ți-am veșmântul.IIBun-a magilor Vestire,luminată și săracă,poarta stele
Citește mai departe
Elipsa unui strigăttrece din munte-nmunte.Peste măsliniva fi un negru curcubeusub noaptea albastră.Ay!Precum un arcuș de vioarăstrigătul face să vibrezelungile corzi ale vântului.Ay!(Din peșteri, oameniiîși scot opaițele.)Ay!Traducere Darie Novăceanu
Citește mai departe
Mâinile mângâierilor meleîți brodară o capăcu flori de micsandreși pelerină de apă.Logodnic tu când mi-ai fost,în albul primăvăraticerau copitele caluluipatru suspine de-argint.Luna-i un ochi de fântână,florile n-au prețuire,bune-s doar brațele talecând noaptea mă frâng de iubire.Traducere Teodor Balș
Citește mai departe
Dacă nu sunt păsărileacoperite de cenușă,dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,vor fi delicatele creaturi ale aeruluice-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.Dar nu, nu sunt păsările,căci păsările-s gata să devină boi;pot fi stâncile albe ajutate de lună,flăcăii întotdeauna rănițimai înainte ca judecătorii să ridice cortina. Toți înțeleg durerea vecină cu moartea,dar adevărata durere nu se află-n suflet.Nu-i în aer, nici în viața noastră,nici pe aceste balcoane pline cu fum.Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,e o mică arsură fără de sfârșit,în nevinovații ochi ai altor lumi. O haină părăsită atât de greu atârnă pe umeri,încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Citește mai departe
Diamantul unei steleînaltul în cer a brăzdat,pasăre de lumină ce vreadin univers să disparăşi fuge din cuibul uriaşunde zăcea prizionerăneştiutoare că areun lanţ legat de grumaz.Vânători dintr-o lume străinăies să vâneze luceferi,lebede de-argint nepătatpe oceanul de linişti.Puieţii de plop descifreazăabecedarul; li-i dascălun plop bătrân care-şi mişcăîn linişte braţele moarte.În muntele îndepărtattoţi morţii juca-vor acumatraducere de Teodor Balş
Citește mai departe
1.poetul ştiecă locul lui în cetate e între rătăciţii soarteişi beţiviîn ierarhia cerească lucrurile stau altfeloraşul îl scuipă afarăca pe un sîmburepoetul e genul necomestibil2.poema se naşte în pîntecul materieifulger globular transfigurat de sexualitatea plasmeinu are înfăţişarenicicum formă scrisă3.poetul se pierde în suite de cuvintescrisul e singura concesie făcută realităţiisingura posibilă4
Citește mai departe
…ia aceste lănci care o să-ţi păzească domnia mai presus de toate… (Ovidiu, Metamorfoze, V) Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării celei mai adânci, te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în faţa plăcerii pentru a pluti apoi în tihnă, meduză la jumătatea visului între apă şi soare. Dar speri de asemenea şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,
Citește mai departe
Tristețea analfabeților în beznele sticlelor.Neliniștea impreceptibilă a rotarilor.Monezile în nămolul adânc.În nacelele nicovalei Trăiește poetul solitar,Roabă mare a smârcurilor.În românește de Gellu Naum
Citește mai departe
În timpul vieții sale, poetul se reazimă de vreun copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare, o clipă, daca îi permit împrejurările. El nu-i sudat de rătăcirea altuia. Dragostea lui, și în-țelegerea, șifericirea, își au echivalentul în toate locurile unde el n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-iva cunoaște. Când se ridica tonul în fața lui, când e împinscătre considerente făcute să rețină, dacă sunt invocateastrele în ceea ce-l privește, el răspunde că e din țara de alături, din cerul care tocmai a fost înghițit.Poetul însuflețește apoi aleargă la deznodământ. Seara, deși păstrează pe obraji multe gropițe deucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbește despărțirilepentru a fi de față când se scoate pâinea din cuptor.În românește de Gellu Naum
Citește mai departe
Nu doar copacul/dă și inima mea muguri. Speranța scoate foi plăpânde/ consolând. O vipie de har le-a deșteptat pe rând. Le răscolește-un vânt de Vest cu blânde pluguri. Mari bucurii aprind interioare ruguri De-al faptei dulce rod asigurate-n gând Gâze cu miere-n guri au loc propice/când sufletu-nzbor spre vămi îl proslăvesc sub cruguri. Din cărți de flori sug har și forță/ și prin g
Citește mai departe
O, voi cei gingași, uneori intrați în suflul ce nu cugetă la voi, pe-obraji să se prefire dar, lăsați; din nou unit, el tremură apoi. O, voi cei fericiți, voi, mântuiți, voi ce păreți al inimii-nceput. arc de săgeți, și de săgeți țintiți, veșnic în plâns sclipiți de-un zâmbet mut. Nu vă-nspăimânte durerea. Povara dați-o pământului greu înapoi grei sunt și munți
Citește mai departe
„Este ştiut lucru că elevii de astăzi se surmenează teribil cu învăţătura, din cauză că programele sunt prea încărcate. Cel puţin acesta este strigătul pe care-l scot la intervale dese părinţii şi pedagogii moderni. Or fi programele încărcate, dar elevii nu se prea sinchisesc de ele, pentru că trec prin şcoală fără să reţină nimic din ceea ce ar trebui să înveţe. Un exemplu caracteristic îl oferă ortografia. Majoritatea elevilor cunosc regulile de scriere ale limbii materne cam tot atât cât ştim noi despre politica din China. Propun să se facă o experienţă: să se ia zece licee alese la întîmplare, zece clase din cursul superior şi să li se dea o dictare cu oarecare dificultăţi de scriere. Pariez că nici zece la sută din elevi nu se vor putea descurca în chip acceptabil.Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil?
Citește mai departe
”Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, pe malul Prutului, la un loc aproape de un târg Ștefănești, într-un câmp, încongiurat de jur împrejur de pășuni și fânețe, este o stâncă mare, naltă de te nceuri (te înfiori) când te uiți la dânsa. Acolo, sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ștefan Vodă și comorile lui din viață. Mai vine el pe pământ, dar mai încolo, că îi vine îndămână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta și încearcă să prăbușească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe și n-a fost chip. Stâncile –s apropiate una de alta de parcă-s gură în gură, cică chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor. Aici, cum am spus, vine sfântul odată pe an, la Paști, nu singur. Da cine-i așa de bun la Dumnezeu ca să-l poată vedea? Cei mai de mult l-au văzut, că noi, altfel, n-am și lucrurile ce aveți să le auziți. În sara spre Paști, când toate duhuri
Citește mai departe