Povestește Isaac Asimov: „Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc. Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se […]
Citește mai departenu-mi venea să cred că tata îmi cumpărase ceva atât de mișto.eram în poartă și el înainta repede printre oamenimult prea repede pân-am observat căstătea în șa pe o bicicletă roșie mică nu nouă credo bicicletă treisferturi.făcea niște manevre ciudate în dreptul curții noastreca un avion înainte de aterizare.așa a și reușit să oprească: s-a prăbușitpeste piciorul ăla al lui cu nervul atins de glonț.ar fi trebuit să te apropii de gardși să te ții de gard când cobori i-a zis un vecinși abia atunci am înțeles că bicicletanu era pentru mine.tata nu s-a mai urcat niciodată pe bicicleta aiadarmite să se mai aventureze pe drum în șa. bicicleta roșie a ajuns în pătulprintre țevi și prin tablă. au trecut ani până mi-am adus aminte de eași asta fiindcă unui amic îi trebuiau cauciucuri. i le-am vândutși lui tata când a observat că lipsesc i-am spus că n-am avut bani de țigări ce să faciar bicicleta tot
Citește mai departesunt expert în administrarea puținului. la fel de bine mă voi descurca și cu nimicul sper ...
Citește mai departeau cerut să tăiem dudul. suntem responsabili de viața dar vor să fim și de moartea lui. a avut crengile pline de omizi câțiva ani în urmă dar a trecut prin astea și face și acum aer răcoros în fața blocului. pare că știe cui îi datorează câte ceva. noaptea frunzele lui se mișcă pe ecranul jaluzelelor
Citește mai departede-afară se-aud mamele tinere cum își cheamă copiii la umbră. țin fereastra înclinată pentru o gură de aer și intră țipetele lor și mă integrează. e o generație sub patru-cinci ani care deocamdată nu e gerontofobă. deci îmi face plăcere s-o ascult s-o primesc odată cu aerul reavăn în camera mea.
Citește mai departenu sunt un om împuținat mai am totuși șaizeci din noușcinci cât aveam. sunt o insectă mare cu exoschelet. coșul pieptului membrele subțiate osoase mandibula. apuc hrana și o duc către gură bâțâind chelicerele. ochii larg deschiși
Citește mai departePoetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.Vocea îi tremură.Mîinile la fel.Îşi simte fiecare propoziţiesupusă unui test al întunericului.Trebuie să se descurce singur,fără ajutorul culorilor sau al luminii.Un efort mult prea marepentru stelele din poemele sale, pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului. Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească – despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucătorisau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales – toţi sfinţii de pe cupola catedralei,fluturatul une
Citește mai departeBomba va exploda în bar la unu şi douăzeci.Acum e doar unu şi şaisprezece minute.Unii încă mai au timp să intre.Alţii să iasă.Teroristul e de cealaltă parte a străzii.Distanţa îl protejeazăşi priveşte ca la cinema:O femeie într-o jachetă galbenă... intră.Un bărbat cu ochelari fumurii... iese.Un grup de băieţi în blugi... discută.Şaisprezece minute şi patru secunde.Un puştan norocos călare pe scuter... trece.Un pălugan... intră.Şaptesprezece minute şi patruzeci de secunde.O fată... se plimbă; o fundă verde-i flutură-n păr.Autobuzul o acoperă.Unu şi optsprezece minute.Fata a dispărut.O fi intrat? N-o fi intrat?O să vedem cînd or să scoată cadavrele.Unu şi nouăsprezece minute.Se pare că nimeni nu mai intră.Un grăsan chelbos părăseşte localul.Se scotoceşte prin buzunare.Mai sînt zece secunde pînă la şi douăzeci.Grăsanul
Citește mai departeUnora – asta înseamnă că nu tuturor.Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,nu-i socotim nici pe poeţi,ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.Le place – dar le place şi supa cu găluşte,şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,haina cu care s-au obişnuit,nu mai vorbesc de propria lor păreresau mîngîiatul unui cîine.Poezia – dar ce e poezia?S-au dat atîtea răspunsuri evazivela această întrebare.Nici eu nu ştiu ce-i poezia, şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.Traducere de Doru Cosmin Radu
Citește mai departeProbabil am privit în urmă din curiozitate.Dar e posibil să fi avut şi alte motive.Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.Să nu mai văd ceafa plină de virtuţia soţului meu, Lot.Ştiam că nici de-aş cădea moartănu s-ar opri din drum.Din nesupunerea unui om înjosit.Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.Rătăceam fără sens. Toropeală.Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.În cale mi-au apărut şerpi,păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate se chinuia să răzbată prin panica iscată.Am privit în urmă devastată.Ruşinată pentru că mă furişam.Pe
Citește mai departe