Acest articol urma să fie scris în iulie – la 10 ani după finalizarea liceului. Totuși, am amânat/ analizat/ ezitat să-l public o lungă perioadă de timp și într-un final l-am scris& publicat timp de câteva ore.
Pentru majoritatea tinerilor liceul este cea mai frumoasă perioadă din viață- căutarea rostului în viață, fluturi în stomac, primele petreceri la care nu știi ce, cum și cât să consumi… Pentru majoritatea. Dar există un 20% dintre adolescenți care așteaptă cu nerăbdare când liceul se va termina și ei vor deveni liberi. Vă așteptați la fluturi și vise roz? Nu. Acest articol este despre omizi pe care unii credeau că pot să le strivească.
Ani de liceu cu emoții… anxietate, neputință, resemnare.
Sunt o norocoasă.
La cămin am ajuns victima bullying-ului seminariștilor – omuleții ăia care teoretic se pregătesc să îl slujească pe Doamne- Doamne și să fie un exemplu în societate. De ce? Fiindcă în clasa a 9-a din amabilitate m-am plimbat cu unul dintre ei în jurul căminului, am discutat și l-am refuzat politicos. Rezultat? Până la sfârșitul liceului la cantină seminariștii aruncau în mine cu buline de pâine și mă numeau/ strigau în diferite feluri de fiecare dată când mă vedeau. Adesea preferam să nu mănânc deloc decât să trec pe la cantină o dată în plus…
La liceu am ajuns în tabăra victimelor bullying-ului fiindcă (alegeți varianta corectă):
a) Nu dădeam de copiat
b) Am zis ceva/m-am comportat greșit
c) Am zis ceva/implicat în apărarea victimelor existente
d) Nu aveam background-ul portivit
e) E doar un “joc”. Nu e amuzant?
f) Sincer- nici eu nu știu 100%
În ce consta bullying-ul la noi în clasă? Schimbarea băncilor; schimbarea/ ascunderea/ mutarea(eventual pe coridor) a scaunelor; luarea& ascunderea/ mutarea lucrurilor personale- genți, cărți, caiete, pixuri; aruncarea cu obiecte prin clasă; luatul la mișto…

Și eu am fost complice. La propriul meu bullying. Fiindcă:

1. Dacă zic profesorilor, directoarei, administrației poate fac mai rău… Ei nu sunt în clasă, cămin, cantină tot timpul. Dacă va fi mai rău…
2. Trebuie doar să rabd. Va trece. E doar o sentință care trebuie executată.
3. Vreau și eu să fiu “cool ” . Să fac parte din gașcă.

Și mă durea. Tinerii& acțiunile pe care le făceau? Nu. Acceptasem ideea că unii oameni sunt defecți. Restul. Ceilalți care tăceau din nepăsare/ frica de a nu fi următorii.
Dacă aș da timpul înapoi… să strig, să dau cu pumnul în masă, să vorbesc despre asta. Dar Mariana la 16 ani era naivă, lipsită de încredere în propriile forțe, voia să facă parte din gașcă. Plus, acum 10 ani, găseai asemenea povești la fiecare a 5-a persoană. Povești pe care le deapănă la distanță de 10 ani, la un pahar de roșu demisec, în prezența unor oameni apropiați.
Pentru cineva, anii de liceu sunt cea mai frumoasă perioadă din viață. Pentru altcineva, anii de liceu sunt o traumă. După 10 ani, mulți dintre noi și-au întemeiat familii, au copii. Acest articol nu este pentru mine. Este pentru voi. Educați-vă copiii ca să nu ajungă protagoniștii unor scenarii de bullying: victime/ agresori/ spectatori indiferenți. Să știe să-i respecte pe ceilalți, să aibă încredere în ei înșiși, să nu fie nepăsători și să se joace “frumos”.
XOXO
Mariana, 30 de ani