10 MAI – ZIUA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI
ASTĂZI SE ÎMPLINESC 140 DE ANI DE LA ACEL MARE MOMENT ISTORIC…
NICIDECUM IERI, ADICĂ PE 9 MAI
La sfârşitul lui aprilie 1877, România s-a aflat în stare de
război cu Turcia Otomană. Pe 9 mai 1 877, ministrul de externe al
ţării, Mihail Kogălniceanu, a mers în Parlamentul de la Bucureşti
şi a citit Declaraţia de independenţă a ţării. Iar a doua zi, pe 10
mai, domnitorul Carol I proclama solemn independenţa de stat a
României. Aşadar, care din cele două date este ziua Independenţei
noastre?
Adevărul se află ascuns chiar în Constitutia României din acel
moment. Potrivit legii, domnitorul numea şi revoca miniştrii şi
orice act al suveranului trebuia validat apoi de ministrul de
resort. Cu alte cuvinte, pe 9 mai 1877 a avut loc citirea
declaraţiei de independenţă de către ministrul Kogălniceanu şi mai
apoi discutarea ei în Parlament. Dar intrarea în vigoare a acestei
declaraţii s-a produs după ce, a doua zi, pe 10 mai, domnitorul
Carol I a proclamat starea de independenţă ca stare de fapt.
Aşadar, din punct de vedere legal, ziua independenţei a fost în mod
voit legată de ziua de 10 mai. Altfel spus, Kogălniceanu însuşi a
citit declaraţia în ziua de 9 mai pentru a-i da ocazia lui Carol I
să proclame a doua zi Indepedenţa, pe 10 mai – de ziua
dinastiei.
Polemica dintre susţinătorii zilei de 9 mai şi cei ai zilei de 10
mai nu este o dispută istorică, ci una politică. Începând cu anul
1948, regimul comunist a insistat voit pe declaraţia lui
Kogălniceanu din 9 mai, tocmai pentru a-l scoate din istorie pe
Regele Carol I şi pentru a trece sub tăcere ziua de 10 mai, care
era ziua României regale. La drept vorbind, Kogălniceanu însuşi ar
fi fost supărat de maniera ostentativ-politică în care a fost
folosită declaraţia lui – cu atât mai mult cu cât Kogălniceanu n-a
fost niciodată republican!
”Când parcurgem paginile istoriei noastre, noi vedem în mod
constant, că Românii datoresc conservarea lor mai ales unei virtuţi
caracteristice a lor, aceea de a fi strâns uniţi în ora
pericolului, aceea de a nu avea decât un cuget, decât o inimă,
decât o voinţă, când se atinge de binele comun, de interesele
Patriei.
Unanimitatea cu care Senatul a proclamat ruperea unor legături care
de mult îşi făcuseră timpul, care nu făceau decât a împiedica
România în calea sa de pace şi de civilizaţiune, făcând-o solidară
cu greşeli străine şi atrăgând asupra pământului nostru rele şi
calamităţi neprovocate de noi; această unanimitate este o puternică
dovadă, că viu este între Domniile-Voastre spiritul bătrânilor
noştri, spiritul acelor mari strămoşi, care în timpurile cele mai
grele n-au disperat niciodată de soarta României.
Urmează a trăi între noi acest spirit matur şi mântuitor, urmează a
se întemeia din mult în mai mult concordia între toţi fiii
aceleiaşi ţări: şi am ferma convicţiune că, cu toate greutăţile ce
încă ne aşteaptă, vom ajunge la limanul dorit de toţi.
Şi dar, în prevederea acestei zile mult aşteptate, acestor zile
frumoase, să zicem cu toţii:
Să trăiască România!
Să trăiască Senatul României!”
Carol I, cuvântul către Senat, la Proclamarea Independenței.
Sursa :http://nelufurtuna. blogspot.ro/
Din categoria:Politica
