Dacă siguranța mântuirii mele actuale se bazează pe jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos, de asemenea, siguranța că voi rămâne în această mântuire până la sfârșit, își are originea tot în persoana lui Hristos, respectiv în credincioșia Lui.
Au trecut mai bine de 17 ani de când Dumnezeu, în îndurarea Sa, mi-a ieșit în cale cu Evanghelia și mi-a luminat mintea astfel încât să-mi văd nevoia disperată după mântuirea Lui și să o accept prin simpla credință în moartea Fiului Său. Îmi amintesc și acum, cu bucurie, când am spus în inima mea: „Am nevoie de Tine! Vreau mântuirea Ta! Vreau să-mi ierți păcatele și să-mi dai o viață nouă!”
Nu a fost nimic spectaculos în rugăciunea aceea- nici lacrimi, nici emoții puternice, nimic care să prevestescă ce avea să urmeze. Poate că, după exigențele unora, și chiar și după ale mele ceva mai târziu, Dumnezeu ar fi avut nevoie de mai mult de la mine ca să mă nască din nou. Și, totuși, în pofida firave mele conștientizări, sunt convins că acela a fost momentul în care El m-a adus la viață dintre cei morți și m-a făcut să respir pentru prima data aerul unei vieți noi Dumnezeu a fost credincios și m-a primit cu bucuria unui Tată, căci este scris: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37)
Spuneam că de atunci au trecut mai bine de 17 ani… 17 ani cu biruințe și eliberare de multe păcate, dar și cu multe eșecuri, căderi și momente de neascultare… 17 ani în care, dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, sunt absolut convins că nu aș fi rămas pe calea credinței. Uitându-mă în urmă, ceea ce m-a ținut nu a fost nici tăria credinței mele (pentru că am avut momente cu serioase îndoieli) și nici voința mea puternică (care de multe ori s-a dovedit a fi falimentară), ci numai credincioșia lui Dumnezeu.
În dreptul meu, ca și în dreptul rămășiței lui Israel, se pot citi, fără teama unei exegeze eronate, cuvintele: „Căci Eu sunt Domnul. Eu nu mă schimb. De aceea voi, copiii lui Iacov, nu ați pierit.” Maleahi 3:6
Dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, m-aș fi pierdut cu siguranță în toți acești ani, dărâmat de eșecuri și dezamăgit de mine însumi.
Gândindu-mă la toți acești ani, nu aș putea să nu recunosc că nu eu am fost acela care m-am ținut strâns de El printr-o încordare a voinței, ci mai degrabă, El a fost Acela care m-a ținut, în harul Său, după cum stă scris: „v-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4). Da, eu am fost purtat pe brațele Lui! Altă explicație nu am, după 17 ani…
Și sunt încredințat că Acela care a început această bună lucrare în mine, o va duce la bun sfârșit. (Filipeni 1:6)
Așa cum am credință că acum sunt mântuit – prin ceea ce făcut El pentru mine, tot în acest fel, am credință că voi rămâne în mântuirea Lui până la sfârșit – prin ceea ce va face El pentru mine. Sunt îndreptațit din Cuvânt să cred astfel.
Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin, iar duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără cusur, la venirea Domnului nostru Isus Hristos! Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta. 1 Tesaloniceni 5: 23, 24.
După 17 ani, mi-e simplu să zic cine a fost Cel credincios: Dumnezeu! Eu? Doar prin harul Lui și ca urmare a credincioșiei Lui care m-a ținut! Și ce bine că a promis că mă va mai ține!
În viața noastră de credință, de la început până la sfârșit, este vorba despre El și despre credincioșia Lui. A Lui să fie toată gloria!
