Dimineața. 45 de minute. De luni până vineri.

Seara. 3 ore. De luni până vineri.

În total 17,5 ore.

17,5 ore din 120 de ore posibile le petrec în 5 zile cu copiii mei. 17,5 ore în care îi îmbrac, le fac de mâncare, le dau să mănânce, le fac baie, fac ordine în casă, pun rufe la spălat, pun vase la spălat, verificăm teme. 17,5 ore care devin efectiv 10 ore de stat împreună și-asta în cel mai frumos scenariu. De fapt, cred că sunt mult mai puține. Mult prea puține.

Uneori sunt mult mai puține și alea în care sunt efectiv în casă pentru că plec în delegații sau uneori dimineața plec mult mai devreme. Uneori am de lucru atât de mult, încât mă refugiez la calculator și mai apar să-i bag în pat la culcare.

Purtăm discuții despre viață la baie. Corectăm teme în bucătărie în timp ce eu pregătesc cina. Aflu ce au mai făcut la școală/grădiniță în timp ce adun rufele de pe balcon. Ne jucăm în timp ce dăm cu aspiratorul. Ne plimbăm la supermarket. Facem multe în același timp și uneori nu înțelegem nimic.

Sunt 17,5 ore pe care nu știm cum să le organizăm ca să încapă în ele mai multe. Am vrea să facem de toate, dar în același timp să stăm lipiți unii de alții ca să ne lecuim de dor. Ei ar vrea să mă știe acolo, în casă. Să știe că pot veni oricând să mă ia în brațe, să mă pupe, să mă întrebe ceva. Și nu e suficient. Același acoperiș sub capul nostru nu înseamnă că sunt acolo dacă sunt cu nasul în laptop sau vorbesc la telefon ceva urgent sau raspund la emailuri.

Și de-ar fi totul zen în astea 17,5 ore! Numai că uneori intru în panică din lipsă de timp și devin agitată și când se întâmplă asta nimeni nu e fericit.

17,5 ore și nu pot face nimic să fie mai multe.