Daca va aduceti aminte stilul comunist cu vizite de lucru, atunci va veti aminti descinderile Tatucilor la Arena nationala, in frunte cu Adrian Nastase, pentru a verifica gazonul, si mandria cu care baronul Oprisan le prezenta productia de gazon la hectar. Azi asa, maine asa, vorba povestii pana cand situatia a devenit precum hartia lui Trosca, usor albastra.

Putinele firicele de iarba se iteau timid din pamant in timp ce pe margini, vechea iarba era de cel putin 100 de ori mai buna. Sub privirile a 50000 de oameni. Cu Danemarca am inviat si am murit.

Am baut ca-n vremurile bune, am ajuns cu cateva ore inainte la stadion ca mai toata lumea, am facut valuri in tribune si am plans de nervi cand am vazut plaja pe care urma sa joace meciul unei generatii. Fotbalul romanesc nu a murit pe mana lui, ci a fost otravit incet sistematic, secatuit de lipitori, in cautare de bani si de imagine. Cei care au suferit am fost noi si amaratii care au crezut ca, doar daca punem osul, si noi si ei, ne vom ridica peste batjocura si incompetenta altora.

Si am urlat ca niciodata si stadionul a duduit, si la 1-0 a fost un vaiet pe care rar l-am auzit, si la 2-2 am sperat iar, apoi ne-am inecat in neputinta lor, si a noastra. A fost seara in care Basescu si-a asigurat o treime din mandatul de presedinte pe care avea sa-l castige un an mai tarziu, seara in care am urat nisipul, si printre primele in care am dat tot si nu am reusit sa impingem destinul sa ne ajute.

Uneori 50000 de piepturi nu pot sa ajute 11 de oameni care lupta cu incompetenta si bataia de joc. Am inviat cand am condus, cand am cantat impreuna, cand am facut atmosfera, toti cot la cot trecand peste rivalitati si am murit inecati cu nisip, ca nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, fara sa mai cantam „Lasa, lasa ca ne-ntoarcem noi acasa!”.

In 2003 nu s-a putut, Duminica, insa baietii nu mai au nicio scuza. La Cluj totul este perfect, organizat ardeleneste.