„Problema acestor secvențe era aceeași ca la Timișoara:
populația nu se asocia manifestației, nu se revolta, nu avea
curajul să treacă trotuarul și să blocheze bulevardul. Cea mai mare
parte a participanților – oricum un număr mic – a stat pe trotuare
privindu-i pe tinerii agitatori. La fel ca la Timișoara, lipsa de
acțiune a oamenilor
obișnuiți, neimplicarea într-o revoltă populară care să
preseze autoritățile, să forțeze schimbarea lui Ceaușescu, a făcut
ca nucleul agitat de tineri entuziaști, dar și de indivizi
suspecți, plus bișnițarii lumii interlope să fie nevoiți sî asigure
cu orice preț supraviețuirea nucleului stradal, prezența trupelor
forțelor de ordine și agitația din
centrul orașului, cu precizie în fața Hotelului
Intercontinental și a blocului Société Générale”, fostul „Creditul
minier”, unde se aflau pregătite din timp, dinainte de apariția
manifestanților, camerele de filmat ale agențiilor străine. Și, tot
ca la Timișoara, în locul unde formarea artificială a massei
psihologice și fizice a eșuat, s-a trecut
la acte extreme, la gesturi disperate, la manifestări cât mai
vizibile ostentative și simbolice (construirea unei baricade în
mijlocul bulevardului) și în final la violențe”. (Istoria
loviturilor de stat din România, vol.4, pagina 271).
„În Piața Universității este semnalat în intervalul 13.30–16.00
prezența unor persoane suspecte, bărbați, îmbrăcate cam neobișnuit
și purtând pe braț o banderolă tricoloră. Erau postați în dreptul
gurilor de metrou și fă ceau agitație. Au fost observați de foarte
multă lume, în primul rând datorită locului unde acționau, de
maximă
circulație pietonală, precum și din cauza faptului că
bulevardul nu era aglomerat”, scrie Alex Stoenescu în Istoria
sa.
Iată ce a relatat Nicolae Dumitru, patronul firmei NIRO, care
avea 24 de ani în decembrie 1989: „În ziua de 21 decembrie 1989
stăteam pe treptele acelea care sunt la capătul spațiului verde al
Teatrului Național, în fața gurii de metrou de pe partea cu
Intercontinental. Erau și alți privitori lângă mine, dar la
distanțe oarecare. Eram câțiva sus, pe treptele acelea din jurul
Teatrului și priveam la ce se întâmplă în Piață. Cred că era în
jurul orei 15.00.
Chiar în fața mea, pe trotuar, se mișca un individ solid, cu o
ceafă de luptător, îmbrăcat cu o scurtă, cu o banderolă tricoloră
pe braț și una legată la cap. Striga la oameni să treacă în stradă,
să nu mai privească, și aborda pe toți cei care ieșeau din gura
metroului, și îndemna: «Nu vă fie frică, s-a terminat cu Ceaușescu,
haideți acum să protestăm…» La un moment dat s-a oprit, ca și cum
s-ar fi simțit privit, ca și cum ar fi simțit privirea mea din
spatele lui… Pe vremea aceea eram un tânăr cu alură de puști…, și
individul a întors lent, foarte lent capul, uitându-se fix în ochii
mei. Am înlemnit de frică. Individul avea o privire de ucigaș,
oricum de om al armelor.
Am înțepenit cu adevărat de frică la acea privire. M-a studiat
preț de două secunde, apoi s-a întors și și-a continuat acțiunea.
Dintr-o privire și-a dat seama că sunt inofensiv. Dar eu am crezut
că am albit. N-am să cred niciodată, oricine mi-ar spune, că a fost
revoltă spontană. Individul nu părea a fi de pe la noi”.(Istoria
loviturilor de stat din România, vol.4, pagina 268).
Sub privirile jurnaliștilor străini, ce-și instalaseră camerele
de filmat în Piața Universității încă din timpul discursului lui
Ceaușescu ( apud Stoenescu), între 16.30 și 16.45 se petrece
incidentul cu camionul militar,
incident în care mor șapte persoane călcate de vehicul și alte
opt împușcate (conform Procuraturii Militare). Ce se întâmplase?
Șoferul unui camion militar este lovit cu un obiect dinspre
mulțime, acesta își pierde cunoștința și camionul intră în oamenii
strânși pe trotuar la Sala Dalles, ucigând patru civili și trei
scutieri, pe loc. Oamenii iau actul ca pe unul intenționat și
avansează asupra forțelor de ordine, iar din spatele scutierilor se
deschide foc de avertisment și apoi foc în plin.
Baricada de la Intercontinental
Conform mărturiei lui Dan Iosif, celebra baricadă de la
Intercontinental a fost realizată după ora 17:00, din „scaune și
mese de la restaurantul Pescarul și de pe terasă de la Dunărea,
coșuri de gunoi, un cărucior de aprozar, de-ăla cu patru roți,
patru-cinci conteinere de tablă de la Unirea pe care le adusese un
băiat trase cu camionul de la Unirea, de la magazin, și băgate în
baricadă. Pe urmă o șa mare băgată în baricadă, o mașină de mare
tonaj, TIR cu saltele, cam în zona Batiștei”.( Stoenescu, Istoria….
vol 4.pag 279).
„Capii demonstrației de la Inter – Dan Iosif, Dumitru Dincă,
Dide, Romeo Raicu, Silaghi – erau niște tineri cu
experiența evitării contactului cu forțele de ordine, oameni
animați de un anumit dinamism și totodată foarte hotărâți să nu dea
înapoi.
Unii dintre ei făcuseră pușcărie pentru fapte de drept comun.
Ca și în cazul Timișoara, tentativele de a ignora componența reală
a grupului de revoluționari autentici, care au provocat, întreținut
și luptat în punctele de rezistență de pe Bulevardul Magheru,
dorința de a înfrumuseța revoluția cu mii de studenți și tineri
entuziaști, precum și intenția de a „înnobila” actele revoluționare
de la Inter, au continuat apoi cu discreditarea acestor oameni, cu
sublinierea provenienței lor din lumea interlopă pentru ca rolul
lor să fie minimalizat.
Ca și la Timișoara, nucleul dur și curajos al manifestanților
a fost format din tineri cu antecedente penale, familiari ai lumii
interlope, „bișnițari”, cum li se spunea pe vremea aceea. Meritul
lor nu este mai mic pentru asta. Nici nu cred că se ajungea la un
rezultat victorios fără ei. Totodată, nu trebuie să uităm că teza
„revoltei spontane” are nevoie de masse în mișcare, de populație,
de spirit revoluționar, stări care nu au fost în realitate prezente
în noaptea de 21 decembrie 1989, fapt pentru care, reducerea
evenimentului la dimensiunile sale reale și la autorii autentici,
nu convine tezei populiste. O imagine credibilă a nucleului de la
baricadă a fost prezentată de Petre Roman: „Era situația următoare:
în fața barajului, care era în același timp și un fel de baricadă
din tot felul de obiecte în dreptul Restaurantului Dunărea și spre
Teatrul Național. Pe caldarâm, în dreptul baricadei era lume, nu
prea multă, circa 200 de persoane. între aceștia m-am dus și eu. De
aici înainte lucrurile s-au desfășurat…
Cred că era înainte de 17.00, nu se întunecase,când, pe
trotuare, se adunaseră câteva mii de persoane, iar pe baricadă vreo
300-500. Persoanele de la baricadă erau decise împotriva
dictaturii. Am strigat diferite sloganuri… Aici erau foarte mulți
tineri și copii de 10-12 ani, o bună parte cam de 14-16 ani, un
număr de studenți și adulți – între care mă număram și eu”(
Stoenescu, Istoria…. vol 4.pag 287).
Represiunea
După formarea baricadei, urmează o perioadă în care forțele de
ordine, inclusiv unități ale Ministerului Apărării Naționale și
manifestanții se află față în față. În jurul orei 21:00 se execută
foc diversionist din blocurile
alăturate, posibil numai din clădirea fostului „Credit
minier”,ucigând cinci sau șase persoane din mulțime, foc tras cu
arme speciale și care nu avea nici un sens, decât să provoace
întărâtarea mulțimii; toate forțele angajate, precum și
revoluționari recunoscuți și responsabili afirmă că acest foc a
fost tras de forțe străine. O mărturie îl indică pe colonelul
Trosca cu trăgătorii lui.
„Eu vă spun în calitate de participant și constructor al
baricadei: până în momentul spargerii baricadei, toți
oamenii de la nivelul solului – ofițeri de securitate, armată,
miliție, soldat, ce era, elevi nu puteau împușca decât oamenii de
pe baricadă.
Pe baricadă n-a murit nici unul dintre noi. Toți cei 48 de
oameni au fost împușcați cu armă militară cu lunetă de la
înălțime.
În principal, focul a lovit în partea de jos a corpului uman,
de la pulpă spre genunchi, de la trunchi spre bazin. Oamenii au
căzut lângă mine. Am văzut clar, indubitabil, rănile. Toate erau
provocate de sus în jos. Până la ora 24.00 nu s-a tras decât
izolat, s-a tras foc de intimidare în sus. După ora 24.00 s-a tras
în plin. Dacă se trăgea
foc automat de armată în mulțime acolo, era măcel. Dar n-a
fost. A fost foc în plin, dar foc cu foc, țintit”, spunea Dan
Iosif.
Începând cu ora 00:12 se declanșează atacul forțelor militare
de represiune, care execută foc cu arme automate în plan orizontal
omorând și rănind 148 de persoane.
Menționăm că în atac au fost implicați inclusiv elevii de la
Academia Militară, fapt reprobabil în istoria Armatei Române.
Represiunea de la București a fost coordonată de un Comandament
Unic, aflat sub conducerea generalului Vasile Milea, Ministrul
Apărării Naționale. Interesant este că la ora 17:00, Ceaușescu
ordonă poetului Adrian Păunescu să coboare în stradă pentru a-i
convinge pe oameni să plece acasă, dar acesta refuză.
Informat că protestele din centru au fost lichidate, Nicolae
Ceaușescu mergea la culcare, pentru ultima dată, ca președinte al
României, după ora 24:00.
În loc de concluzie
„În ansamblul dosarelor revoluției există o coincidență
tulburătoare: cel puțin în patru locuri – Timișoara, București,
Sibiu, Cluj –,primul foc mortal, primul glonț care a omorât un om
nu-și găsește autorul și se prezintă, în toate cele patru cazuri,
ca inexplicabil balistic în raport cu dispunerea forțelor de
represiune. Traiectoria glonțului care a lovit-o pe Lepa Bărbat la
Timișoara nu poate fi reconstituită; tragerile acelea suspecte din
Blocul „Creditului minier” de la București n-au nici o noimă din
punctul de vedere al represiunii; la Sibiu, focul care l-a omorât
pe soldatul Mitiți a venit dintr-o clădire izolată aflată în
spatele sediului Inspectoratului MI; originea glonțului care l-a
rănit pe ofițerul Carp Dando la Cluj, în timpul busculadei sale cu
actorul Călin Nemeș, nu a fost descoperită. Este adevărat că la
București primul foc mortal a fost tras de un milițian, dar scena
s-a produs departe de locul baricadei și mult înainte de formarea
ei; nu are legătură cu focul diversionist de la Inter”. Stoenescu,
Istoria…. vol 4.pag 307).
Imagini extrem de interesante din 21 decembrie puteți găsi
AICI.
