Încep cu un aspect definitoriu pentru stupiditatea paradoxală a României actuale: pe 23 august 1939 a fost semnat odiosul pact Ribbentrop – Molotov; azi, 23 august 2021, premierul și ministrul de Externe ai României se află în Ucraina pentru a susține pretențiile… principalului beneficiar al ciuntirii României prin odiosul Pact!

Este numai o dovadă că suntem o țară complet lipsită de repere.

Alt exemplu: încă din anii 90, de când Regele Mihai era aclamat de peste 1 milion de oameni în București și de alte milioane în țară, mă gândeam la această stupiditate uriașă pe care o manifestăm, ca popor – îl ridicăm în slăvi pe fostul conducător, dar ștergem din istorie ziua singurei sale fapte cu adevărat mărețe!

Fiindcă asta facem cu 23 August 1944 – ziua în care Regele Mihai, în colaborare cu comuniștii și alți câți apropiați și oameni politici, a salvat România – la propriu! Fără decizia din acea zi România ar fi simțit greutatea distrugătoare a șenilelor sovietice și focul nimicitor al bombardamentelor anglo-americane. În plus, după război, cu siguranță ar fi rămas fără Ardealul de nord. Și poate și fără Banat.

Ei bine, de ce noua istorie, rescrisă, anulează această dată cu însemnătate uriașă? O explicație este că 23 August a fost, în perioada comunistă, Ziua Națională. Și, desigur, tot ce este din perioada comunistă trebuie urât, anulat, desființat.

De fapt, în felul acesta nu facem decât să ne desființăm propria istorie – de multe ori chiar cele mai bune părți ale ei. Cum este cazul lui 23 August.

Scriam acum câțiva ani, tot de un 23 August, de inteligența de care au dat dovadă comuniștii – mai exact de cum au transformat această zi într-un motiv de permanentă aducere aminte a României pe plan internațional – și nu oricum, ci ca o țară, o națiune, căreia Europa îi era datoare.

Asta pentru că 23 August îndatora și Estul și Vestul cu scurtarea războiului și cu evitarea a altor sute de mii de victime, precum și a unor daune suplimentare enorme.

Observam și un contrast: 1 Decembrie, magnifica zi a Marii Uniri, este un motiv pentru care România trebuie să fie recunoscătoare Marilor Puteri, cu toate că națiunea română merita cu prisosință să îi fie recunoscută ființa națională; în schimb, 23 August a fost transformat de abilii diplomați comuniști într-o insurecție armată și un act de voință al poporului!

Iar Gheorghe Gheorghiu Dej și mai ales Nicolae Ceaușescu au avut abilitatea și temeritatea de a nu da un pas înapoi în a apăra poporul în acest fel!

În schimb, după venirea ”democrației”, a fost anulată această strategie națională – și, în schimb, s-a acceptat vinovăția că România ”a ucis, a ucis, a ucis” (apud Elie Wiesel), că românii au deportat minorități, că au făcut discriminări, au fost agresori.

Ba chiar ”Marele frate” Hans Klemm a acuzat fățiș că Biserica Ortodoxă Română a susținut robia!

Nu spun că istoriografia din perioada comunismului național nu a omis anumite pete ale istoriei; dar nu oare asta fac toate statele? Nu asta fac cei de la care luăm lumină? Unii americani dărâmă acum statui – de ce? În unele cazuri se exagerează – dar în cazul altora, da, reflectă adevărul: gloria SUA și a statelor vestului s-a creat pe sclavie, crime, cuceriri sângeroase, asuprire, exterminare!…

În fine… revin la 23 August. De ani de zile, istoricii postrevoluționari încearcă un singur lucru – să spună că istoriografia comunistă era mincinoasă, că la 23 August comuniștii nu reprezentau mai nimic.

Lăsând la o parte că bruma lor de probatoriu nu-i îndreptățește decât la articole pentru tabloide, ar face bine să vadă că ”mincinoșii” lui 23 August au fost primii estici care au reușit să convingă Kremlinul să scoată armatele din România. Și ar putea să recunoască, cu probe, că patriotul Gheorghiu Dej a fost cel mai respectat conducător de țară (din blocul comunist) în biroul temutului Stalin.

Și să admită că România lui 23 August a făcut cea mai independentă politică externă și relaționare economică din grupul comunist!

Pe urmă… jertfa militarilor români, eroismul de care au dat dovadă atunci, cavalerismul cu care au încercat să nu lovească pe la spate foștii camarazi germani – cu toate represaliile și umilințele la care au fost supuși de multe ori de nemți – toate astea se înscriu într-una dintre cele mai frumoase și glorioase, dar și dramatice pagini de istorie militară! Cum să anulezi așa ceva?!

Pe 23 August armata română a început o campanie eroică încheiată dincolo de granițele țării, care a fost sfințită cu sângele a 60.000 de victime în rândul militarilor – și ei sunt fundamentul pe care s-a construit România nouă. Și pe care s-a clădit respectul și încrederea ”Marelui frate” de la Est – unul dintre argumentele pentru care Stalin a renunțat la o parte din pretențiile de război, pentru care a mai și ajutat România în criza alimentară și pentru care armatele sovietice au fost retrase ulterior.

Cum să ștergi din istorie această pagină? Cum să-i dai uitării pe acești eroi frontului eliberării?

Mă uitam pe popularul site Wikipedia, iar la subiectul ”România în al Doilea Război Mondial” se alocă acum de două ori mai mult spațiu capitolului ”România și Holocaustul” (unde cuvântul definitoriu pentru activitatea românilor este „atrocități”) decât celui dedicat ”Războiului împotriva Germaniei Naziste”.

Nu, în România comunistă, România lui 23 August, istoria era altfel prezentată – iar mărturie stau sutele sau poate miile de lucrări destinate eroismului românilor.

În fine, nu în ultimul rând, politică națională a lui Ceaușescu a căutat până și în destinul Mareșalului Antonescu și al acelei epoci plină de umbre câteva aspecte luminoase.

De fapt, ștergerea lui 23 August e o dovadă a lipsei de repere, așa cum e firesc pentru o colonie; îl adulăm pe Regele Mihai doar pentru că… nu se știe de ce, dar îi negăm singurul gest pentru care merită slăvit în veci.

Acum rescriem istorie, îi transformăm pe sovietici în agresori, deși sunt cei alături de care am luptat până la victorie – și care ne-au ținut partea, când perfidul Occident voia să ia și pielea de pe noi! (vezi jurnalul generalului Sănătescu!).

La fel de stupizi sunt și cei care insistă că la 23 August a fost trădare – și că trebuia să rezistăm! Da, poate că rezistam… încă puțin.

Dar cu ce preț? Păi se plâng de trecerea Armatei Roșii ca aliat, dar cum ar fi trecut potopul sovietic ca inamic? Ce mai rămânea din România?

În plus, toate acele milioane de vieți salvate de Armata Roșie din lagărele hitleriste… prin rezistența noastră i-am fi dat timp lui Hitler să aplice ”soluția finală”?!

Și mai ales pentru ce motiv să fi rezistat, să fi încercat ”alte variante diplomatice”? Pentru ”garanțiile” și promisiunile Occidentului?! Absurd!

Adevărul este că, obișnuiți să lucreze pragmatic și vizionat pentru țară, liderii comuniști NU au mai tăiat firul în patru! Au înțeles importanța lui 23 August pe plan intern și internațional – atât pentru Vest, cât și pentru Est – și au onorat marea zi cum se cuvine! În folosul țării!

În plus, tot ceea ce am scris, inspirându-mă din gândirea marilor oameni politici români ai României Socialiste și puternice, sau din marii istorici ai perioadei, duce la o singură concluzie: bun sau rău, după gust, 23 August a fost un act politic MARE, de o importanță uriașă, decisiv în bine pentru destinul României.

Așa că întrebare pe care o reiau azi, 23 August 2021, este: ”Cum putem fi atât de stupizi, de ridicoli să încercăm să ne ștergem istoria?”.

Și, da, dacă tot nu mai avem soluții, cel puțin această întrebare să o putem, retoric, de 23 August.