Nu facem decât să ne desființăm propria istorie – de multe ori
chiar cele mai bune părți ale ei. Cum este cazul lui 23 August, un
act politic MARE, de o importanță uriașă, decisiv în bine pentru
destinul României
Motto: ”Nu putem avea viitor
fără a respecta trecutul nostru”
Mihai I al României
Încep cu un aspect definitoriu pentru stupiditatea paradoxală
a României actuale: pe 23 august 1939 a fost semnat odiosul pact
Ribbentrop – Molotov; azi, 23 august 2021, premierul și ministrul
de Externe ai României se află în Ucraina pentru a susține
pretențiile… principalului beneficiar al ciuntirii României prin
odiosul Pact!
Este numai o dovadă că suntem o țară complet lipsită de
repere.
Alt exemplu: încă din anii 90, de când Regele Mihai era
aclamat de peste 1 milion de oameni în București și de alte
milioane în țară, mă gândeam la această stupiditate uriașă pe care
o manifestăm, ca popor – îl ridicăm în slăvi pe fostul conducător,
dar ștergem din istorie ziua singurei sale fapte cu adevărat
mărețe!
Fiindcă asta facem cu 23 August 1944 – ziua în care Regele
Mihai, în colaborare cu comuniștii și alți câți apropiați și oameni
politici, a salvat România – la propriu! Fără decizia din acea zi
România ar fi simțit greutatea distrugătoare a șenilelor sovietice
și focul nimicitor al bombardamentelor anglo-americane. În plus,
după război, cu siguranță ar fi rămas fără Ardealul de nord. Și
poate și fără Banat.
Ei bine, de ce noua istorie, rescrisă, anulează această dată
cu însemnătate uriașă? O explicație este că 23 August a fost, în
perioada comunistă, Ziua Națională. Și, desigur, tot ce este din
perioada comunistă trebuie urât, anulat, desființat.
De fapt, în felul acesta nu facem decât să ne desființăm
propria istorie – de multe ori chiar cele mai bune părți ale ei.
Cum este cazul lui 23 August.
Scriam acum câțiva ani, tot de un 23 August, de inteligența de
care au dat dovadă comuniștii – mai exact de cum au transformat
această zi într-un motiv de permanentă aducere aminte a României pe
plan internațional – și nu oricum, ci ca o țară, o națiune, căreia
Europa îi era datoare.
Asta pentru că 23 August îndatora și Estul și Vestul cu
scurtarea războiului și cu evitarea a altor sute de mii de victime,
precum și a unor daune suplimentare enorme.
Observam și un contrast: 1 Decembrie, magnifica zi a Marii
Uniri, este un motiv pentru care România trebuie să fie
recunoscătoare Marilor Puteri, cu toate că națiunea română merita
cu prisosință să îi fie recunoscută ființa națională; în schimb, 23
August a fost transformat de abilii diplomați comuniști într-o
insurecție armată și un act de voință al poporului!
În acest fel, noua Românie, stat al poporului muncitor, se
dezicea și se apăra de vina intrării în război contra Aliaților,
culpă ce rămânea, prin transformarea socialistă, în seama
”imperialismului burghezo-moșieresc” împotriva căruia se ridicase
poporul român, de felul său ”anti-imperialist și
antifascist”.
Iar Gheorghe Gheorghiu Dej și mai ales Nicolae Ceaușescu au
avut abilitatea și temeritatea de a nu da un pas înapoi în a apăra
poporul în acest fel!
În schimb, după venirea ”democrației”, a fost anulată această
strategie națională – și, în schimb, s-a acceptat vinovăția că
România ”a ucis, a ucis, a ucis” (apud Elie Wiesel), că românii au
deportat minorități, că au făcut discriminări, au fost
agresori.
Ba chiar ”Marele frate” Hans Klemm a acuzat fățiș că Biserica
Ortodoxă Română a susținut robia!
Nu spun că istoriografia din perioada comunismului național nu
a omis anumite pete ale istoriei; dar nu oare asta fac toate
statele? Nu asta fac cei de la care luăm lumină? Unii americani
dărâmă acum statui – de ce? În unele cazuri se exagerează – dar în
cazul altora, da, reflectă adevărul: gloria SUA și a statelor
vestului s-a creat pe sclavie, crime, cuceriri sângeroase,
asuprire, exterminare!…
În fine… revin la 23 August. De ani de zile, istoricii
postrevoluționari încearcă un singur lucru – să spună că
istoriografia comunistă era mincinoasă, că la 23 August comuniștii
nu reprezentau mai nimic.
Lăsând la o parte că bruma lor de probatoriu nu-i
îndreptățește decât la articole pentru tabloide, ar face bine să
vadă că ”mincinoșii” lui 23 August au fost primii estici care au
reușit să convingă Kremlinul să scoată armatele din România. Și ar
putea să recunoască, cu probe, că patriotul Gheorghiu Dej a fost
cel mai respectat conducător de țară (din blocul comunist) în
biroul temutului Stalin.
Și să admită că România lui 23 August a făcut cea mai
independentă politică externă și relaționare economică din grupul
comunist!
Pe urmă… jertfa militarilor români, eroismul de care au dat
dovadă atunci, cavalerismul cu care au încercat să nu lovească pe
la spate foștii camarazi germani – cu toate represaliile și
umilințele la care au fost supuși de multe ori de nemți – toate
astea se înscriu într-una dintre cele mai frumoase și glorioase,
dar și dramatice pagini de istorie militară! Cum să anulezi așa
ceva?!
Pe 23 August armata română a început o campanie eroică
încheiată dincolo de granițele țării, care a fost sfințită cu
sângele a 60.000 de victime în rândul militarilor – și ei sunt
fundamentul pe care s-a construit România nouă. Și pe care s-a
clădit respectul și încrederea ”Marelui frate” de la Est – unul
dintre argumentele pentru care Stalin a renunțat la o parte din
pretențiile de război, pentru care a mai și ajutat România în criza
alimentară și pentru care armatele sovietice au fost retrase
ulterior.
Cum să ștergi din istorie această pagină? Cum să-i dai uitării
pe acești eroi frontului eliberării?
Mă uitam pe popularul site Wikipedia, iar la subiectul
”România în al Doilea Război Mondial” se alocă acum de două ori mai
mult spațiu capitolului ”România și Holocaustul” (unde cuvântul
definitoriu pentru activitatea românilor este „atrocități”) decât
celui dedicat ”Războiului împotriva Germaniei Naziste”.
Nu, în România comunistă, România lui 23 August, istoria era
altfel prezentată – iar mărturie stau sutele sau poate miile de
lucrări destinate eroismului românilor.
În fine, nu în ultimul rând, politică națională a lui
Ceaușescu a căutat până și în destinul Mareșalului Antonescu și al
acelei epoci plină de umbre câteva aspecte luminoase.
De fapt, ștergerea lui 23 August e o dovadă a lipsei de
repere, așa cum e firesc pentru o colonie; îl adulăm pe Regele
Mihai doar pentru că… nu se știe de ce, dar îi negăm singurul gest
pentru care merită slăvit în veci.
Acum rescriem istorie, îi transformăm pe sovietici în
agresori, deși sunt cei alături de care am luptat până la victorie
– și care ne-au ținut partea, când perfidul Occident voia să ia și
pielea de pe noi! (vezi jurnalul generalului Sănătescu!).
La fel de stupizi sunt și cei care insistă că la 23 August a
fost trădare – și că trebuia să rezistăm! Da, poate că rezistam…
încă puțin.
Dar cu ce preț? Păi se plâng de trecerea Armatei Roșii ca
aliat, dar cum ar fi trecut potopul sovietic ca inamic? Ce mai
rămânea din România?
În plus, toate acele milioane de vieți salvate de Armata Roșie
din lagărele hitleriste… prin rezistența noastră i-am fi dat timp
lui Hitler să aplice ”soluția finală”?!
Și mai ales pentru ce motiv să fi rezistat, să fi încercat
”alte variante diplomatice”? Pentru ”garanțiile” și promisiunile
Occidentului?! Absurd!
Adevărul este că, obișnuiți să lucreze pragmatic și vizionat
pentru țară, liderii comuniști NU au mai tăiat firul în patru! Au
înțeles importanța lui 23 August pe plan intern și internațional –
atât pentru Vest, cât și pentru Est – și au onorat marea zi cum se
cuvine! În folosul țării!
În plus, tot ceea ce am scris, inspirându-mă din gândirea
marilor oameni politici români ai României Socialiste și puternice,
sau din marii istorici ai perioadei, duce la o singură concluzie:
bun sau rău, după gust, 23 August a fost un act politic MARE, de o
importanță uriașă, decisiv în bine pentru destinul României.
Așa că întrebare pe care o reiau azi, 23 August 2021, este:
”Cum putem fi atât de stupizi, de ridicoli să încercăm să ne
ștergem istoria?”.
Și, da, dacă tot nu mai avem soluții, cel puțin această
întrebare să o putem, retoric, de 23 August.