..Filmul evoluează aşadar cu multă discreţie. Duelurile sînt nişte borne care marchează ritmul. Acţiunea putea avea loc oriunde şi oricînd (nu era nevoie de un duel pentru o asemenea relaţie abstractă), dar secolul al XIX-lea a fost un pretext pentru o imagine absolut fascinantă, de o compoziţie şi o luminozitate (naturală) uluitoare - parcă mai frumoase decît cele din Barry Lyndon, realizat de Kubrick în 1975. Absolut toate decorurile din film sînt naturale, nimic n-a fost creat în platou, iar debutantul în lungmetraj Ridley Scott avea în 1976 răbdare să aştepte lumina bună - un mănunchi de raze, de pildă, care să şteargă iluzoriu faţada unui cottage.


Filmul lui Scott se apropie de masterpiece

Picturală, dar deloc căutată, aducîndu-ţi aminte de clarobscururile lui Vermeer pentru interioare şi de Watteau pentru exterioare, imaginea filmului era un mediu mai degrabă acvatic, fluid, lejer pentru povestea esenţializată a dueliştilor. Fiind atît de aproape de perfecţiune şi atît de omogen şi de cuminte înlăuntrul copertelor sale, filmul se apropia bine de tot de termenul de masterpiece, iar juriul de la Cannes a sucombat farmecului său, recompensîndu-l cu Caméra d'Or..

Sursa:Agenda LiterNet>Iulia Blaga:Despre un film aproape perfect-Duelistii (nota 10 e pentru Dumnezeu)