Orice început mă entuziasmează și îmi oferă energia de care am nevoie pentru a crede că aș putea face acel lucru pentru tot restul vieții mele... și totuși, când lucrurile devin prea serioase, ceva din mine strigă fuuuugi, că nu este pentru tine! Apare un fel de alertă cod roșu de plictiseală și plafonare.

M-am autodiagnosticat cu instabilitate. Cu timpul am descoperit că nu este neapărat ceva patologic, ci - auzi - ar fi o caracteristică specifică oamenilor de succes. Când eram în liceu, fiecare săptămână îmi rezerva o nouă surpriză în ce privește cariera mea în perspectivă. Eram prezentă la orice concurs posibil și imposibil. La fel și la olimpiade... și mă implicam în tot ce însemna activități extrașcolare. Știam cu siguranță că nu vreau să stau locului și că nu voi aștepta să mă găsească - cumva, în mod miraculos - meseria mea pe mine, ci era nevoie de massive action (a se vedea/asculta discursurile lui Tony Robbins despre succes)... era nevoie, efectiv, să fac ceva. Mi-a plăcut școala, dar nu pot să spun că îmi plăcea neapărat ceea ce învățam. Cred că îmi plăcea doar faptul că socializam zilnic cu niște oameni foarte faini de la care aveam ce învăța mereu.

Totuși, după ce deja m-a îngrijorat și pe mine ironia tatei (care de fiecare dată răspundea entuziasmului meu cu „ah, asta vrei să faci săptămâna asta”) cu privire la cariera mea (după ce în clasa a XII-a am trecut de la facultatea de psihologie, la business, la teatru, la jurnalism, medicină, m-am înscris la marketing management, am fost până în Danemarca la facultatea de business și apoi m-am întors și m-am apucat de medicină veterinară la Cluj... de unde, deși bursieră, am plecat un an mai târziu, urmând să mai fac alte două facultăți și un master... și tot să simt că vreau mai mult)... am făcut un pas în spate și am decis că a venit momentul să las prostiile de-o parte și să aflu cine sunt eu și ce vreau.

Am avut multe joburi interesante de-a lungul anilor. Unul dintre ele este chiar cel de mamă. Am lucrat în callcenter, în presă, în relații publice, în vânzări, în management, în marketing... și chiar în domenii diferite. Totuși, exista o dată de expirare pentru tot ce făceam: era acel moment când simțeam că mă plafonez și nu mai am nici măcar entuziasm să încerc să mai urc ierarhic.

Atunci reveneam mereu la gândul care m-a marcat ani la rând și care m-a făcut mereu să închei capitole, pentru a face loc altora: cine sunt eu, ce îmi place mie să fac?

- îmi place să conduc (mașini);

- îmi place să vorbesc cu oamenii;

- îmi place să călătoresc;

Până la un punct începusem să mă panichez la gândul că singurul lucru ce se potrivește acestui profil ar fi cel de șofer personal. Niciodată nu îmi puteam imagina un job onorabil care să implice numai atât.

Apoi, am realizat că mai sunt câteva lucruri care îmi sunt mai mult decât drage și pe care le-aș face cu multă pasiune oricând:

- îmi place să predau (să îi învăț pe alții ceea ce știu);

- îmi place să citesc (să cercetez, să descopăr);

- îmi place să scriu.

Abia după ce am realizat cu adevărat aceste lucruri, și după ce mi-am schimbat mediul (pe principiul atenției selective), am descoperit că vocația este mereu acolo și ne așteaptă doar să o descoperim.

Deși am crezut că este nevoie să fac cât mai repede doctoratul pentru a ajunge să putrezesc într-o Universitate și să-mi ating vocația, am înțeles că pot face chiar mai mult: pot fi trainer / coach. Știu că este la modă, dar știu, totodată, că lucrurile făcute doar pentru că sunt la modă sunt kitschoase. Așa ne dăm seama când este cu adevărat un trend și când este vocație.

Brian Tracy spunea că știi că este cu adevărat vocație dacă ești în stare și trezit din somn la 3 noaptea să vorbești despre meseria ta și chiar să ți-o exerciți fără nicio problemă.

Deși nu mai am energia de la 18 ani, poate nici manifestarea exterioară de atunci, entuziasmul este același... și știu că orice s-ar întâmpla, pentru mine nu este indiferent dacă învață sau nu cineva ceva de la mine, mie nu îmi este indiferent dacă am cu adevărat ceva de transmis sau nu. Nu. Mie chiar îmi pasă... și fiecare drum pe care îl am de parcurs spre o nouă locație îmi amintește că dacă reușesc să influențez prin prezența și vorbele mele măcar 1%, atunci acest 1% va face diferența și, o parte din mine va fi transferată mai departe în lume.

Până la urmă suntem energie... și nu facem nimic altceva decât schimburi energetice. Dacă nu ne păstrăm pe frecvențe înalte (prin entuziasm, dedicație, pasiune și acțiune), vom fi în permanență niște vampiri energetici pentru cei din jur.

Așadar, ce ai de făcut pentru a-ți descoperi vocația?

1. Gândește-te la ce îți doreai să devii când aveai 10-12 ani;

2. Ia toate joburile tale anterioare (chiar și acțiuni de voluntariat) și notează 3 lucruri care îți făcea plăcere să le faci (chiar dacă asta înseamnă și doar să capsezi coli sau să îți bei cafeaua cu amicii);

3. Fă o listă cu tot ce ți-ai dori să faci în viața asta (bucket list)

4. Fă un test psihologic cum este acesta, unde poți afla și ce înclinații psihologice ai (trebuie să reții că nu există răspunsuri corecte sau greșite, nu te urmărește nimeni când dai testul și nu există răspunsuri „morale” sau „imorale” așa că simte-te liber să răspunzi exact așa cum EȘTI, dacă vrei să știi cu adevărat cine ești).

5. Apoi, după ce ai identificat ceva obțiuni, gândește-te la toate avantajele și dezavantajele meseriilor vizate și, chiar dacă poate nu ai habar despre prea multe din ele, înconjoară-te de oameni care fac lucrurile respective și oferă-te, chiar tu, voluntar, să faci acel lucru. Aș fi zis să încerci dar nu mai cred de mult în încercare.

Lucrurile nu se întâmplă peste noapte... și nu zic că este ușor, mai ales când te înconjori de persoane negativiste, sceptice sau de modă veche, care te încurajează să faci ceea ce era cândva la modă (sau poate chiar acum) și care consideră că singurele meserii adevărate sunt cele bugetare, de unde ai pensia asigurată (dar nu neapărat și liniștea ta sufletească).

Oricum, omul sfințește locul. Așa că ține minte că oricine poate fi orice își dorește, atâta timp cât dorința sa este sinceră, emoțională, și nu are la bază un factor rațional (îmi doresc din tot sufletul asta pentru că mă umplu de bani - dar nu am timp și chef să mă mai bucur de ei că sunt tot timpul iritat, nervos, bolnav, obosit). Banii sunt mereu o consecință și nu un scop. Când dai tot ce poți, tot ce ai și tot ce ești, mai devreme sau mai târziu, vei fi remarcat și visul ți se va împlini.