Generalul Iulian N. Vlad a plecat din lumea noastră într-o altă lume, cea a eternității și împăcării cu sine în fața Supremei Judecăți. Destinul pământean al generalului Vlad a început la 23 februarie 1931 și s-a sfârșit astăzi, 30 septembrie.

Dascăl, militant al mișcărilor de tineret din anii ”40 ai veacului trecut, diplomat în științe juridice, militar de carieră, spirit erudit, familist desăvârșit, reformator împătimit al locurilor prin care a trecut, loial României și devotat cauzelor naționale, generalul Iulian N. Vlad a avut imboldul lăuntric și puterea să ia decizii de risc personal extrem, pe care istoria natională si le va asuma ca bun de patrimoniu al patriotismului real, dovedit prin fapte salvatoare de neam si țară.
Despre cele mai multe dintre aceste fapte nu există nimic consemnat oficial, fiindcă așa a fost să fie rânduiala deciziilor si acțiunilor aflate sub incidența, deopotrivă benefică, dar si nefastă, a secretului și rațiunilor de de stat.
In viața oricărei națiuni apar momente de mare cumpănă si de răscruce a drumurilor istoriei. Nu toate aceste momente sunt faste. Și nu sunt, ori de câte ori între vointa națiunii si administratorul puterii naționale apar contradicții ireductibile pe calea soluțiilor democratice.
In astfel de împrejurari, oamenii din fruntea serviciilor secrete trebuie nu numai să știe, dar să aibă și forța necesară pentru a alege între a continua să servească o putere potrivnică națiunii ale cărei interese le-a confiscat, și a servi poporului, apărandu-i suveranitatea deciziilor, în virtutea spiritului si literei Constituției, ori lăsându-i liberă calea să-și reconsidere Constituția. O decizie de această natură a trebuit să ia generalul Iulian N. Vlad in contextul evenimentelor din 1989. Și a luat-o, asumându-și personal consecințele. Fapt pentru care și-a obținut pașaportul intrării demne, pe ușa din față, în istorie .
Pentru o astfel de decizie și faptele ce i-au urmat, un președinte al României hotărâse, la 17 decembrie 1989, trimiterea generalului Vlad în fața plutonului de execuție.
Următorul președinte al României a afirmat public că a criticat ineficiența justiției în cazul generalului Vlad, iar rezultatul criticii a constat în trei abuzuri judiciare cuantificate în 24 de ani și sașe luni de închisoare.
Destin de vinovat de serviciu al istoriei ? Da, putem spune și așa. Dar numai dacă ținem neapărat să fim de partea celor care au premedidat nedreptatea. In cele ce urmează voi da și suport afirmației.

Viata si cariera omului care pleaca dintre noi , au fost călăuzite de o dragoste supremă – România. Devotamentului fata de semeni si adevăr l-a determinat să se pună în serviciu credincios neamului său si să servească Romania sub drapel vreme de aproape patru decenii.
In întreaga sa carieră, dedicată apărarii securitătii nationale a României, și-a îndeplinit cu exemplar simt de raspundere îndatoririle, punând mai presus de orice valorile definitorii ale ființei noastre naționale, atât de greu încercate și permament amenințate de … să le spunem “vicisitudinile istoriei”.

A pornit și a răzbit în viață cu îndemnurile și povețele mamei Eugenia și ale bunicii, tatăl Nicolae fiind pe front pentru eliberarea fraților de peste Prut și întregirea țării și a neamului, apoi într-un lung prizonierat. Mama și bunica, neștiutoare de carte, și-au dorit să-l vadă dascăl. Le-a ascultat.
Elev eminent al Liceului „Gheorghe Chițu” din Craiova, s-a pregătit ca învățător.
A fost remarcat pentru calitățile dovedite și îndrumat să activeze în Uniunea Asociațiilor Elevilor din România, Organizația Tineretului Sătesc, iar după unificarea mișcărilor de tineret în Uniunea Tineretului Muncitoresc.
Din anul 1951, odată cu admiterea în Școala Militară și până la data de 05 ianuarie 1990 a fost militar activ.
A parcurs cu tenacitate toate treptele ierarhiei militare și profesionale, pana la gradul de general cu trei stele și înalta demnitate de ministru secretar de stat în Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului.
Două decenii și jumătate a activat în domeniul învățământului militar din Ministerul de Interne. Ca șef al Direcției Învățământ a pus bazele mai multor instituții de formare și specializare a personalului din toate armele Minsterului de Interne. In această calitate a pus în aplicare decizia politică istorică și ordinul memorabil ca ofițerii de informații externe ai României să nu se mai pregătească prin alte țări. De asemenea, i se datorează unificarea și transformarea școlilor de ofițeri în instituții de învățământ superior.
Din anul 1977 și până la finalul abrupt al carierei militare a făcut parte din conducerea Ministerului de Interne ca secretar de stat, adjunct al ministrului, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului (membru al Guvernului).
A pus bazele sistemului național de apărare antiteroristă și a inițiat o amplă reforma contraspionajului , două domenii pe care le-a coordonat nemijlocit și în care România a avut rezultate de rezonanță internațională.
In perioadele de maximă confruntare a beligeranților Războiului Rece , mai bine de un deceniu a fost mandatat, de la cel mai înalt nivel, să pregătească vizitele oficiale în străinătate ale Președintelui României, calitate în care a câștigat stima, respectul și aprecierile deosebite ale președinților sau prim miniștrilor statelor vizitate, pentru maniera exemplară în care a promovat și apărat interesele tării sale în relațiile internaționale. În fapt, acesta a fost și temeiul pentru care a fost investit în ultima și cea mai importantă funcție deținută, fiind primul și unicul profesionist din interiorul sistemului numit ca șef deplin al Securității Statului.
In 13 ani, cât a îndeplinit funcții de cea mai înaltă răspundere în conducerea Ministerului de Interne și a Securității Statului nu a avut nici-un contact operativ cu omologi din statele membre ale Tratatului de la Varșovia. In schimb, a îndeplinit misiuni care au condus la importante deschideri către servicii similare din spațiul euroatlantic. Generalul Iulian N. Vlad s-a impus ca un redutabil partener în cooperarea cu servicii speciale din Europa de Vest, Orientul Apropiat și Mijlociu. Doi premieri ai Israelului i-au adresat mesaje de apreciere și mulțumire.
In mod cu totul aparte, se cuvine a-i evoca meritele excepționale în relațiile stabilite cu Ministerul Securității Externe al Chinei și schimburile de informații de cea mai mare importanță pentru apărarea și securitatea României, dar și a Chinei. Menționând că din lumea comunistă doar România și China aveau departamente speciale de apărare față de serviciile sovietice , cred că aduc argumentul forte privind substanța axei secrete București-Beijing. Și mai trebuie spus că în considerația acestei conlucrări , ministrul securității Chinei când a acceptat o invitație în Romînia, la începutul anilor ”90, a solicitat expres includerea în program a unei întrevederi cu generalul Iulian Vlad, care se afla în nedreapta detenție.
Spun nedreapta detenție și odată cu această afirmație fie-mi îngăduit să nu-l lăsăm pe generalul Vlad să plece dintre noi fără a se face public faptul că generalul magistrat Adrian Nițoiu, judecătorul în cele trei înscenări judiciare ce i-au fost intentate, nu a putut să ducă cu el în mormânt povara nedreptății, a abuzului judiciar la care a fost obligat în chip mârșav. A simțit nevoia să-și elibereze conștiința și s-a mărturisit victimei. Mai mult, l-a invitat pe generalul Vlad în familie, pentru a o încredința de iertare. Apoi i-a oferit stiloul cu care i-a semnat cele trei sentințe. Judecătorul, ceva mai împăcat sufletește a mai trăit cît să-și rănduiască trecerea Styxului. A fost chemat și el la judecată. La judecata Tatălui Ceresc.
Adevărul. Generalul Iulian Vlad a fost condamnat din exterior pentru dejucarea celor mai nefaste obiective ale planului de reformare perestroikistă a României, asumat și de puterile occidentale, cunoscut și la Vatican. Deciziile și faptele generalilor Iulian Vlad și Stefan Gușă au făcut imposibilă destrămarea Romîniei, fiind sine die amânate: unirea celor două Moldove, a Banatului sârbesc cu Banatul românesc , a Maramureșului interior cu Maramureșul exterior, tranșarea statutului noilor entități, dar și al Dobrogei, toate acestea făcând să pară cât mai firească și desprinderea Transilvaniei, în care scop Armata de Vest a Ungariei fusese dislocată de la granița cu Austria la frontiera cu România. Cam așa s-au exprimat, în vreo – două trei rînduri, chiar și în ultimul deceniu, lideri de seamă de la Moscova, iritați de turnura evenimentelor din fosta lor zonă de influență.
Planul menționat a fost sabotat de doi generali români. În ordinea deciziilor și actelor lor de comandă, generalul-colonel Iulian N. Vlad și generalul-maior Ștefan Gușă.
Cel dintâi menționat, generalul-colonel Iulian N. Vlad, în calitatea de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului : (1) premerător evenimentelor a interzis uzul de armă de către efectivele Departamentului Securității Statului, iar în dimineata zilei de 22 decembrie a solicitat și Inspectoratului General al Miliției să emită un ordin în acest sens; (2) și-a dezarmat toate forțele luptătoare din subordine, inclusiv deținătorii de armament individual, dispunând securizarea și sigilarea locurilor de păstrare a armamentului și muniției; (3) a interzis, din faza incipientă a evenimentelor, orice fel de intervenție sau prezență a Securității în mișcările de stradă, (4) informat fiind de generalul Ștefan Gușă că se află în legătură telefonică cu Ferenc Karpati, ministrul Apărării al Ungariei , apoi cu Comandamentul Militar Unificat al Tratatului de la Varșovia , care doresc confirmarea cererii de ajutor militat adresată de factorul politic, a fost categoric împotrivă și (5) a dejucat provocările și diversiunile prin care se urmărea declanșarea unui război fratricid între Armată și Securitate. Dacă acest obiectiv intermediar al conspirației internaționale ar fi fost realizat, calea intevenției externe se deschidea și condițiile izbucnirii războiului civil, implicit ale dezmembrării teritoriale a României erau împlinite.
Cel de al doilea general, generalul-maior Ștefan Gușă, în calitatea de Șef al Marelui Stat Major s-a opus cu fermitate și vehemență ofertelor armatelor ungare și sovietice de a intra pe teritoriul României. Trebuie menționat că războiul informațional crease, deja, în câteza zeci de minute, starea de teroare psihică și isterie mediatică, de tulburări, incidente, amenințări și pericole iminente, toate induse prin dezinfomare în cascada și transmise în direct de televiziune pentru ca cererile de intervenție militară externă, care, de altfel, au și fost anunțate ca realizate, să aibe aparențele de necesitate.
Generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad au dovedit în acele momente de mare cumpănă o extraordinară luciditate în evaluarea situațiilor conflictuale provocate de forțe inamice, externe și interne, iar deciziile luate de comun acord au dejucat escaladarea mult mai periculoasă a evenimentelor . Pentru loialitatea dovedită poporului român și opoziția la trădare națională, aveau, ulterior, să plătească.
La viața generalului Iulian Vlad au fost puse în operă nu mai puțin de opt atentate, de la care a fost salvat numai de pronia cerească.
Exemplu de onestitate politică si civism, Domnia Sa a dat dovadă, pana in ultima clipa a vietii sale , de un crez exemplar in forta principiior care i-au calauzit viata, asumandu-si lucid, inteligent si responsabil destinul.
În ziua de vineri, 05 mai 2017, mi-a spus că are zilele numărate și că, în scurt timp, nu va mai fi printre noi, dar pleacă cu sentimentul misiunii de căpătâi îndeplinite și că nu regretă privațiunile care i-au marcat viața, fiindcă și ele sunt parte a vieții.
Aurel I. Rogojan
Posteritatea si istoria vor judeca si aseza trecerea prin aceasta lume a generalului Iulian N. Vlad la locul pe drept meritat.
( Extras din volumul „ Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie” în curs de apariție la Editura „Proema”, Baia Mare)
……………………………………………………………………………………………………
AUREL I. ROGOJAN : … Cu ce sentimente şi cât de greu v-a fost să decideţi trecerea de partea populației revoltate şi a nu interveni în niciun fel pentru împiedicarea cursului, acum putem spune istoric, al evenimentelor din decembrie 1989 ?

Generalul Iulian N.Vlad : Mi-ar fi fost cu neputință să execut ordinul de reprimare a revoltei poporului român

IULIAN N. VLAD : Aşa după cum cred că mă cunoşti , şi o spun cu toată convingerea, tu fiind unul din camarazii mei foarte apropiaţi cu care un lung şir de ani am lucrat nemijlocit şi deci mă cunoşti cel mai bine decât foarte mulţi alţii, ştii că sentimentele mele faţă de poporul din care mă trag au fost totdeauna puternice și prezente. Mi-ar fi fost cu neputinţă, m-aş fi supus oricăror urmări dar nu aş fi putut concepe că trebuie să execut ordinul de a trage în popor […]. Nu ştiu, poate şi firea, poate şi educaţia pe care am primit-o, sunt, după cum cunoști, dascăl de meserie. O pregătire care nu te face atât de crâncen, pe cât se crede că ar trebui să fii într-o funcţie ca aceea pe care eu am avut-o…
AUREL I. ROGOJAN … Și care era, de fapt, percepţia cvasiunanimă, despre funcţie şi structura de forţă reprezentată de de Securittea Statului.
IULIAN N. VLAD: Exact. Deci, structura mea de peronalitate, ar fi o primă explicație . A doua explicaţie, evident tot subiectivă, este că atunci când mă vedeam cu tatăl meu , neîncetat îmi spunea:”Măi taică, am auzit că ai mai luat un grad sau că te-au făcut mai mare. Să fii un om bun!” Pe mine vorbele tatălui meu m-au pătruns adânc.
Raportându-mă la ceea ce ştiam din istorie mi-am întărit propria convingere că în situaţia în care voi fi pus să iau nişte decizii radicale [ privind viața semenilor] eu nu voi face așa ceva. Voi găsi o altă soluţie. Îmi voi expune poziţia şi poate voi atrage asupra-mi consecinţe grave, dar nu puteam concepe că trebuie să reprim poporul român (…), mai cu seamă că, acesta este lucrul esenţial, ştiam prea bine din informaţiile pe care mai devreme spuneam că le-am prezentat în decursul timpului şefului statului, că oamenii aveau, pe fond, dreptate (…) .
Dar mai erau şi alte motive. Iată de pildă, la mitingul din ziua de 21 decembrie, în piaţa Palatului, în mulţimea accea de oameni care fusese adunată acolo, venise cu întreprinderea unde lucra şi propriul meu fiu. Oare nu ştiu care părinte ar fi în stare să ordone foc şi să-şi ucidă propriul copil? Eu nu puteam să o fac. Sigur, unii pot interpreta în alt mod poziţia mea.
Da, am refuzat de a executa nişte ordine exprese în ceea ce priveşte reprimarea. De asemenea, eu am făcut şi dovada faptului că ordinele mele de a nu se face uz de armă, de a nu se distribui muniție de război, de a se închide și sigila armamentul au fost explicite către toate unităţile şi deci către toţi subordonaţii mei. Fie din unităţile operative de securitate centrale şi teritoriale, fie către trupele de securitate care îmi erau subordonate. Mai mult, am încercat şi cred că am şi reuşit să-i influenţez şi pe cei de la miliţie. Şeful Inspectoratului General al Miliţiei, generalul Nuță şi primul său adjunct se aflau la Timişoara din ordin, iar evenimentele i-au blocat în zona respectivă. La comanda Inspectoratului General al Miliţiei a rams adjunctul şefului Inspectoratului, generalul Romeo Câmpeanu, cu care în decursul anilor colaborasem bine. I-am transmis şi din poziţia de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne, nu numai în calitate de prieten, că este necesar să se dea dispoziţii şi miliţiei la toate eşaloanele (…) să nu intervină cu măsuri de represiune, să nu se tragă, în primul rând (…).
Conluzionând, forţele Ministerului de Interne în ansamblul lor în frunte cu cele de securitate, care au precedat, s-au conformat întocmai dispoziţiei pe care eu am dat-o, de a nu avea armament şi muniţie asupra lor şi de a nu interveni în niciun fel pentru reprimare. Unităților de securitate le-am cerut, în plus, să nu intervină în niciun fel nici în acţiuni de stradă. Ele fuseseră scoase abuziv în decursul anilor pentru nişte misiuni de stradă. Nici armata nu avea ce să facă în stradă. Securitatea avea datoria să culeagă informaţii şi să le dea cui trebuie pentru măsuri.

AUREL I. ROGOJAN : Aveţi o vârstă respectabilă domnule general. Copilăria şi adolescenţa aţi trăit-o înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial într-o familie cu greutăţi, cu tatăl plecat pe front,dar cu dorinţa de carte. Aţi prins după aceea perioadă cea mai frumoasă a vieţii şi maturitatea, senectutea în etape istorice ale României total diferite, deci aţi acumulat un capital de experienţă preţios şi cu profunzimea, cu rigoarea şi raţionamentele prin care vă caracterizaţi, cu grijă pentru detaliul oricărei afirmaţii. Nu sunteţi un om care să fi trecut întâmplător prin viaţă şi nu aţi trecut nici fără să nu lăsaţi urme pe unde aţi trecut. Urme care vă onorează şi ne onorează pe cei cu care am avut prilejul să fim în preajma dumneavoastră. Parcurgând etapa de mijloc a istoriei dintre cele trei la care mă refer cea a ascensiunii, a apogeului şi declinului unui regim şi văzând în ce context neclar şi orizonturi ceţoase se află lumea, implicit și poporul român, cum aţi caracteriza prezentul sau cum vedeţi că românii şi-ar putea mobiliza resursele pentru un alt destin, pentru un alt viitor?

IULIAN N. VLAD: Mulţumesc pentru această rememorare cu foarte mult miez a vieţii mele, în fond, a unei părţi importante din biografia mea. Într-adevăr, mă trag dintr-o familie de ţărani romani din Oltenia, despre care, mie mi se pare că este foarte frumos și inspirat când se spune că țăranii au constituit dintotdeauna talpa ţării . Și cred că încă se mai poate spune că ce a mai rămas din ţărănimea română reprezintă poate partea cea mai puţin alterată, miezul bun al acestei naţii.
Am avut parte de foarte mari greutăţi. Într-adevăr tatăl meu începând de prin anii /38 a fost mereu chemat la concentrări. O lună ajungea acasă, două luni sau poate mai mult era chemat la concentrări, când într-o zonă a ţării, când în alta. A fost avansat la gradul de sergent, ceea ce pentru un ţăran era, ca să zic aşa, realizarea supremă pe care putea să o aibă în armată; era o mândrie să fii sergent, și în cazul său comandat de tun, pentru că a făcur armata la artilerie.
Îmi aduc aminte din ce îmi povestea, şi nu se va şterge niciodată din memoria mea relatarea pe care mi-a făcut-o (…) când s-a întors din Transilvania, unde fusese cu regimentul să de artilerie grea din Craiova, la Zalău (…) Acolo i-a prins momentul cedării Ardealului de Nord (…) Ordinul de retragere, de plecare din acea zonă, l-au primit fiind acolo şi îmi povestea cu ce durere au plecat soldaţii romani fără să tragă un foc de armă, dar mai cu seama cât de mult i-a afectat lucrul acesta pe ofițeri, ce sentimente cumplite i-au încrercat trebuind să execute ordinul de retragere. M-a impresionat foarte mult lucrul acesta şi au fost numeroase situaţii când deseori m-am gândit cât patriotism caracteriza armata romană la acea vreme.
AUREL I. ROGOJAN: Armate de ţărani, nu de profesionişti.
IULIAN N. VLAD: Armate de ţărani dar şi cu un corp de ofiţeri foarte bine instruit. (…) Între ofiţerii pe care i-a avut tatăl meu la regimentul de la Craiova a fost şi bunicul domnului ministru Costin Georgescu. Despre numele, gradul și însușirile de om și de strălucit ofițer le acestuia știam demult, dar despre calitatea de bunic , ce urma să o aibă peste decenii, am aflat de curând.
AUREL I. ROGOJAN Interesant, cum se regăsesc amintirile cu oamenii…
IULIAN N. VLAD: E interesant. Comandant de regiment a fost bunicul Domniei Sale. S-a apropiat apoi cu paşi repezi nenorocirea care a urmat. A plecat pe front, a început războiul la Prut […] şi l-a terminat la Stalingrad când a căzut prizonier […] A revenit acasă după şapte ani. Toată acea distanță imensă a drumului de la Prut la Volga a parcurs-o la pas…
Din copilărie mi-a fost insuflată dorinţa de învăţătură. Mama mea nu absolvise decât trei clase primare. Bunica paternă, care nu făcut nici o clasă de școală, a secondat-o foarte mult pe mama în tot ceea ce avea de făcut în gospodărie și în casă pentru copii. Eram eu şi sora mea. Am mai avut un frate dar a murit de mic. Mama și bunica s-au străduit să facă tot ceea ce le stătea în putinţă ca să mă dea la şcoală şi să capăt cât mai multă învăţătură. Le datorez enorm de mult pentru tot ceea ce au făcut pentru mine ca să mă dea să învăţ carte. A fost marea lor dorință de a fi învățător.
Ulterior, am fost cooptat pentru activitate politică în paralel cu activitatea didactică. Apoi am fost promovat în diverse funcţii de la prim secretar de plasă, cum era atunci organizarea administrative-teritorială a țării, până la comitetul judeţean, membru în biroul judeţean. Apoi am promovat la Comitetul Central al UTM-ului, în primăvara anului 1949, când l-am cunoscut şi pe preşedintele de mai târziu al României, Ion Iliescu. Era un an diferenţa de vârstă dintre noi.El este născut în anul 1930 iar eu în anul 1931. Până la unificarea organizațiilor de tineret, fusese președintele pe țară al Uniunii Asociațiilor Elevilor din România.De mai mult timp fusese luat în atenție, atât pentru calitățile sale, cât și pentru faptul că era fiu de ilegalist. La scurtă vreme a fost trimis la studii în U.R.S.S., încredințându-i-se și funcția de conducător al organizației politice a studenților români aflați la Moscova. Tatăl său era un cunoscut ilegalist. Se pare că o parte din timpul care în care se dedicase partidului l-a petrecut în emigraţie, în URSS.
[…] În ce mă privește, în toamna anului 1951 am fost trimis la Școala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne, după a cărei absolvire, la 1 mai 1952, am slujit neîntrerupt în acest minister până în ultima zi a lunii decembrie 1989, când am fost arestat. (…)
Parcă mai era o parte a întrebării…
AUREL I. ROGOJAN: Parcurgând etapa de mijloc a istoriei dintre cele trei la care mă refer cea a ascensiunii, a apogeului şi declinului unui regim şi văzând în ce context neclar şi orizonturi foarte ceţoase se găseşte poporul român, în prezent, cum aţi caracteriza acest prezent sau cum vedeţi că națiunea şi-ar putea mobiliza resursele pentru un al destin, pentru un alt viitor?

IULIAN N. VLAD: Când am văzut componența primului guvern post-Ceaușescu mi-am dat seama că există pericolul ca lucrurile să meargă nu înainte, ci să regreseze foarte mult.

Cred că fiecare cetăţean al acestei ţări, conştient de ceea ce vede şi cum se vede, înţelege și este preocupat, profund preocupat, de faptul că, din păcate, în cei peste 25 de ani, care au trecut deja de la evenimentele din decembrie 1989, când cred că nu există om în ţara asta care să nu fi sperat la ceva mai bun, sau, oricum, se va întâmpla ceva, care va fi diferit de ceea ce a fost, dar neapărat pozitiv. Nu eram dintre cei care visau excesiv la lucruri numai pozitive, pentru că viaţa te pune în situaţii diverse şi pe tine ca individ, dar și naţii întregi, dar credeam, sincer credeam că ceva mai bun se va întâmpla. Deşi, încă din primele zile ale lui decembrie 1989, când la putere au ajuns nişte oameni, pe care, în parte, îi cunoasteam, pe unii chiar mai bine, chiar foarte bine, mi-am dat seama că există pericolul ca lucrurile să meargă nu înainte, ci să regreseze foarte mult.
Când am aflat de componenta primului guvern din decembrie 1989, m-am gândit că, de fapt, nu ştiu ce se schimbă, pentru că cei mai mulţi care erau atunci cooptaţi în acel guvern erau oameni, fie cu nişte activităţi anterioare angajate pe o anumită linie, pe un anumit drum, fie cu studii făcute cine ştie pe unde şi în ce condiţii, de unde puteam să înţeleg că nu cred că se pot schimba radical lucrurile şi, din păcate, aşa s-a şi întâmplat.
Eu cred că e foarte greu să se mai schimbe, în timp scurt, lucrurile. De ce? Din cauze multiple. Ar trebui timp mult să […] redreseze starea economică. În primul rând, pentru că, economic, ţara, din păcate, este ruinată. Poate cuvântul este mult prea dur, dar nu cred că este departe de adevărul pe care îl întâlneşti la tot pasul. Am fost prin ţară, nu neapărat ca să cunosc sau ca să trec în revistă distrugerile care s-au produs, dar a fost inevitabil să le ocolesc pentru că erau în calea mea. Ştiam că pe locurile acelea fuseseră uzine şi uzine de renume. Nu vezi decât ruine, dar ruine în adevăratul sens al cuvântului. Când am făcut un drum, venind din Ardeal şi coborând pe valea Jiului şi, înainte de asta, trecând pe la Hunedoara şi văzând ce s-a ales de Combinatul Siderurgic de la Hunedoara, acea a doua cetate de foc, că prima era cea de la Reşita, aşa o intitulase şi un dramaturg, jucat în timpuri mai vechi, [Mihail Davidoglu…] „Cetatea de Foc”. Combinatul siderurgic de la Hunedoara era a doua cetate de fo,c dar de dimensiuni infinit de mari şi care alimenta, să zic aşa, dădea materia primă de bază pentru toată industria constructoare de maşini . Sau la Cugir, s-a ales praful de tot. De fapt, peste tot, unde te uiţi, vezi ruine. Zilele trecute, am avut prilejul să ajung în judeţul Argeş, pe mine de judeţul Argeş mă leagă , între altele, şi faptul că acolo am fost ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia electorală Domneşti. Dar ca să ajung, unde trebuia să ajung, într-o zonă minunată, foarte frumoasă, a trebuit sa trecem cu maşina pe lângă Combinatul petrochimic de la Piteşti, care multă vreme a fost cel mai mare şi cel mai important Combinat petrochimic al României. Flacăra aceea de veghe, care era permanent la vedere, nu mai există. Peste toate instalaţiile acelea, care îţi impuneau un fel de respect şi admiraţie, este lăsat acuma întunericul şi degradarea care te înfioară. Iată, dacă mă refer doar la asemenea mari platforme industriale, acestea nu se mai pot reface curând şi nici în locul lor nu văd, eu nu am auzit, să se mai construiască ceva notabil. Am ajuns dintr-o ţară producătoare de o sumă de bunuri de larg consum, cu industrie pe măsură , într-o ţară de consumatori, într-o piaţă de desfacere pentru alţii.
AUREL I. ROGOJAN: Depopularea României, rezultatul unei conspirații ?
IULIAN N. VLAD: Când se va putea modifica această situaţie? Eu nu văd să se refacă curând, mai cu seamă că, în jur de 3 milioane de romani şi-au părăsit de nevoie ţara să se ducă în căutarea unui loc de muncă. E îngrozitor când vezi la televizor nişte copii părăsiţi. Pe mine unul mă săgetează în inimă, mă copleşesc scenele cu acei copii, copii rămaşi singuri, fără părinţi, nu au nici rude apropiate care să îi susţină… Părinţii lor sunt plecaţi la muncă departe, în străinătate. Cu cine să refaci această ţară, pentru că cei trei milioane reprezintă cea mai bună forţa de muncă, cea mai calificată şi în putere, oamenii cei mai tineri ?
AUREL ROGOJAN Apropo, aceste trei milioane de concetăţeni ai noştrii şi-au exercitat un drept la libera circulaţie, un drept de a se stabili unde vor ei sau au fost trimişi într-un exil forţat, împinşi de nevoi?
IULIAN N. VLAD Eu cred că, mai degrabă, au plecat forţaţi de împrejurări, de situaţie, să îşi caute un loc de muncă, să supravieţuiască, în definitiv, ei şi cei pe care i-au lăsat acasă. Treaba asta cu libera circulaţie se poate discuta. Sigur că este un aspect pe care nu îl neglijăm și nici nu îl minimalizăm, dar trebuie să ne aducem. din când în când, aminte şi să le spunem şi prietenilor noştrii că, cel puţin unii din noi, nu uităm cât promiteau şi ce promiteau înainte de a se dezintegra lagărul socialist.
AUREL ROGOJAN Sigur că da ! Conferința de la Helsinki și Actul final semnat la 1 august 1975.
IULIAN N. VLAD Exact! Şi toată propaganda făcută de posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” ș.a. care a avut un impact puternic asupra opiniilor . Oamenii puteau să creadă, la ce se spunea atunci, că suntem aşteptaţi cu braţele deschise, numai să ne părăsim ţara în care eram închişi . Acuma, uite că, nu mai pot să se ducă oriunde şi oricum, trebuie să aibă şi nişte bani în buzunar, ca să garanteze că acolo nu devin cerşetori sau, nu ştiu ce, altceva .
AUREL I. ROGOJAN Ne putem gândi la o conspiraţie de depopulare a României?
IULIAN N. VLAD Dacă lucrurile merg aşa cum merg, se poate trage şi o astfel de concluzie. Asta ar fi cu adevărat tragic, pentru că a scoate, într-o formă sau alta, din ţară trei milioane sau peste trei milioane și nu ştim dacă numărul ăsta nu va creşte în continuare, nu există garanţia că măcar cei care sunt acum în ţara vor rămâne în viitor aici. Din sondajele pe care presa le-a făcut în rândul studenţilor care se specializează pe diverse domenii, destul de mulţi sunt aceia care o spun explicit că nu doresc să rămână în România ca să îşi exercite profesia.
AUREL I. ROGOJAN În toată lumea sunt aproximativ douăzeci şi opt, treizeci de milioane de romani. O gândire strategică bine fundamentată pe filoanele statornice ale interesului naţional ar putea să canalizeze energiile acestor treizeci de milioane de români într-o direcţie de renaștere a sentimentului de apartenență la teritoriul patriei ?
IULIAN N. VLAD Cu siguranţă, da! Dacă cei care răspund de destinele poporului român simt cu adevărat româneşte, sunt cu adevărat patrioţi şi vor cu adevărat ca România să mai existe, asta ar trebui să îi facă să se întoarcă, cel puţin, la conceptul care a ghidat guvernele României înainte de Primul Război Mondial şi după, atunci când atâţia romani mai ales din Balcani, au optat pentru România. Sigur, cu fiecare zi care trece, dacă nu se face ceea ce ar trebui să se facă, aceasta va fi o cauză pierdută, pentru că trebuie să o spun, cu foarte mare durere în suflet, pe mine mă afectează faptul că în Basarabia, de exemplu, sunt foarte puţini acei basarabeni, inclusiv cei de origine română, că sunt şi de origine etnică rusă, ucraineană, şi aşa mai departe şi acestora nu le poţi pretinde, dar mă doare enorm condiția celor de origine romana, mă afectează că unii nu mai simt româneşte, decât foarte puţin sau poate chiar de loc […] Ceva trebuie făcut ca ei să îşi regăsească și să-și reafirme identitatea. Ultimele guvernări au încercat, dar cu tot efortul făcut pentru a-i aduce mai aproape de noi, drumul este anevoios.