Am făcut și o pauză de gustare, am spart cu ajutorul unui ciocan o parte din alunele și nucile din cutie. Desigur, partea cu ciocanul a fost mult mai interesantă decât mâncatul pentru Ana. Curățatul nucilor este o activitate foarte bună pentru dezvoltarea motricității fine iar spre surprinderea mea Ana a fost destul de răbdătoare, pentru că se alegea cu mâncare la sfârșit.

După o scurtă joacă a venit timpul pentru cartea Veverițele și optimismul, editura Girasol. Ea face parte din colecția Valorile mele împreună cu Elefantul și generozitatea, Tigrul și toleranța, Ursul și solidaritatea. Cartea scrisă de Jose Moran și ilustrată de Ulises Wensell are un format mare 29x26cm iar ilustrațiile sunt foarte atrăgătoare și colorate. Cartea ne spune povestea a două veverițe foarte simpatice, prietene foarte bune Cata și Lina. Cata este foarte neîndemânatică, cade și se lovește dar nici o dată nu se descurajează, ea se ridică și zice: Nu-i nimic! Data viitoare sigur o să-mi iasă mai bine! în schimb Lina este foarte agilă dar mereu temătoare, așteptându-se tot timpul la ce este mai rău.

Cele două veverițe se pregătesc pentru iarnă dar când, vine zăpada, marcajele lăsate de ele au dispărut împreună cu proviziile lor, iar ele petrec iarna cea grea împreună, triste și flămânde. În primăvară, simpaticele veverițe, descoperă mulți copaci noi răsăriți în pădure din fructele îngropate de ele, iar concluzia este: nu există nici un rău din care să nu iasă ceva bun (optimista Cata).

De la începutul cărții am recunoscut în personajul Catei prințesa mea zăpăcită. Citatul de mai sus Nu-i nimic! Data viitoare sigur o să-mi iasă mai bine! este exact ce aud eu din gura Anei în fiecare zi. Ca și Cata, Ana sare, fuge, se împiedică la fiecare zece minute, se ridică și o ia de la capăt. De când a început să meargă nu am văzut niciodată piciorușele ei mici fără o vânătaie pe ele, pe care sincer nici nu le mai observ. Chiar am primit și o întrebare mai altfel, de la o mamă de băiat: se bate? sau ia bătaie? Nu! nu se bate! și nici nu ia bătaie dar are prea multă energie și este foarte împiedicată de felul ei. Dar vorba ei, a Anei: Nu-i nimic!
Inspirată de povestea celor două veverițe am jucat și un joc: Ana este o veveriță, a venit iarna, iar prin casă sunt ascunse, pe sub frunze, zece alune delicioase. Cu un coșuleț în mână și veverița în cealaltă Ana a căutat extrem de bucuroasă alunele iar unde nu s-a descurcat a primit indicii de genu: la dreapta pe lână geam sau sub televizor în partea stângă etc.

După ce a terminat a cerut din nou jocul, exact ce mă așteptam să se întâmple, dar eu am fost pregătită pentru a trece mai departe cu un nou joc. (în pauza de masă am ascuns din nou alunele spre bucuria ei)

Squirrel Grid Game se numește jocul în engleză dar eu i-am explicat Anei asa: eu sunt o veveriță și vreau sa mănânc douăzeci de alune, dar trebuie să le mănânc pe rând, iar zarul îmi va spune câte am voie. Ca materiale am folosit planșa de aici, un zar și multe alune. Va mai spun doar că eu am jucat jocul de trei ori iar tatăl Anei a scăpat mult mai greu.

Următoarea carte cerută de Ana a fost Vivi și copacul roditor de la editura Via scrisă deDana Cristiana Maier superb ilustrată de Cristina Barsony. Cartea ne spune povestea veveriței Vivi care a pus stăpânire pe singurul piersic din pădure și care nu a împărțit gustoasele piersici cu nimeni, drept pentru care a rămas singură, fără prieteni doi ani la rând. Anul acesta piersicul a rodit din nou iar Vivi își îndreaptă greșeala și împarte piersicile cu veverițele Riță și Codiță. Pentru fapta ei bună o zână îi dăruiește un coș plin cu alune, pentru ea și prietenii săi, cu promisiunea de a pregătii o adevărată sărbătoare pentru toți locuitorii pădurii când va rodi piersicul din nou. Cartea este o adevărată poveste despre prietenie și Ana aproape că nu a respirat până la sfârșitul poveștii. Am observat ochișorii ei studiind foarte intens ilustrațiile, de obicei îmi indică cu mâna textul unde citesc sau încearcă să treacă la pagina următoare, dar acum pur și simplu a stat nemișcată, fascinată de frumoasele desene.

După un timp petrecut la joacă în cutia senzorială am auzit veșnica întrebare: nu pictăm nimic? și am pictat, un arici și o veveriță iar apoi am lipit frunze. Ariciul (cu frunze în locul acelor) l-am mai făcut și anul trecut împreună cu restul activităților de la litera A unde am vorbit puțin și de cartea Povestea puiului de Arici de Lucia Muntean, dar anul acesta am respectat planșa originală de pe Krokotak. Am găsit și alte idei interesante de lipit în locul acelor aici, site-ul este în germană dar se înțelege din poze. Veverița este foarte drăguță și se găsește aici împreună cu alte jocuri și idei cu veverițe. Planșa se poate descărca color doar pentru a lipi frunzele sau alb-negu cum am ales noi, pentru a colora și veverița. Mai este și varianta cu un măr în mânuțele ei.

Următoarea carte pe lista noastră a fost Stejarul pitic, cel mai bun tătic! editura Cartea Copiilor de unde am citit prima poveste, cea care dă titlul cărții. Povestea începe cu descrierea lui Stejărel, un stejar pitic care pentru că era așa de mic nu avea cu cine vorbi și cu timpul a devenit posac și trist. Singurul său prieten era un mic păianjen, Tricotici de care nu a reușit nici cum să scape.. Asta până într-o zi când se trezește în scorbura sa cu un mic pui de veveriță pe care mama sa la ascuns de vânătorii din pădure. Timpul trece și veverița mamă nu se mai întoarce iar Stejărel se vede nevoit a avea grijă de micul pui. Și uite așa, Stejărel se transformă dintr-un stejar morocănos în tată protector. Peste iarnă puiul de veveriță crește și devine o adevărată domnișoară iar la sosirea primăverii Bruni, căci așa se chema veverița, pleacă în căutarea familiei sale dar nu înainte de a îngropa două ghinde lângă Stejărel pentru a avea și el copilașii lui. Finalul este unul fericit desigur, Bruni se întoarce cu Veveronel soțul ei iar din ghindele îngropate au crescut doi sfioși lăstari. Povestea este foarte frumoasă și Ana a ascultat-o cu interes până la capăt. Totuși a observat și ea că este mai lungă decât de obicei, cu imagini mai puține, povestea are în total opt pagini. Nu o recomand copiilor mai mici care nu au răbdare dar este ideală pentru 4+ zic eu.
Ultima carte pe lista noastră a fost Povestea Puiului de Arici scrisă de Lucia Muntean de care am legat și ultima noastră activitate, repetarea numerelor și adunarea cu 1 și 2.

Dar vreau să vă povestesc prima dată despre puiul de arici, carte care o avem de când era Ana mică, mică și nu putea să vorbească. Am citit-o de atâtea ori încât cred că o știe pe dinafară. Ea ne spune povestea unui mic arici care la început credea că toți locuitorii pădurii au țepișori ca el, dar el descoperă că nu este chiar așa și pe rând își dorește să alerge la fel de repede ca iepurașul, să înoate la fel de bine ca broscuța sau să zboare ca vrăbiuța dar țepișorii săi nu îl ajută deloc. Luat prin surprindere de un cățel și niște copii el descoperă că țepișorii îl apără de pericol, îl ajută la rostogolit și în sfârșit se simte și el special. La sfârșitul cărții găsim un final pentru părinți unde doamna Lucia Muntean ne explică pe înțelesul nostru (al părinților) despre călătoria descoperirii de sine și a altora asemeni, experiență prin care trece orice copil și care trebuie susținut și încurajat pentru ceea ce este, o persoană specială.

Atenție ! Unele link-uri sunt legături de afiliere dar dacă doriți a cumpăra o carte din cele enumerate mai sus eu recomand a studia toate ofertele deoarece pe unele site-uri sunt reduceri periodice.