(a) Introducere

1. Într-un șir de trei cazuri recente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a repetat faptul că nu exista dreptul la divorț sub Convenția Europeană a Drepturilor Omului (COEDO), și a confirmat că Statele Membre se bucură de o marjă largă de apreciere în acest domeniu.
2. Cazurile:

1. Gajewski c. Polonia (Aplicația nr. 8951/11) Decizia pe 15 decembrie 2016;
2. Piotrowski c. Polonia (Aplicația nr. 8923/12) Decizia pe 15 decembrie 2016; și
3. Babiarz c. Polonia (Aplicația nr. 1955/10) Hotărârea pe 10 ianuarie 2016,

în care toți aplicanții s-au plâns la CEDO că legile de divorț ale Poloniei au constituit o încălcare a drepturilor Convenției sub Articolul 8 (respect pentru viața privată și de familie) și Articolul 12 (dreptul la căsătorie).

(b) Informații generale

Gajewski c. Polonia

1. Solicitantul în Gajewski era căsătorit și avea trei copii. Și-a lăsat soția și a început o relație cu o altă femeie. Solicitantul a aplicat pentru divorț la curțile poloneze, dar a fost refuzat, datorită descoperirii că soția: „era o mamă și o soție foarte bună și nu era vinovată de nereușita căsătoriei. Ea încă își iubea soțul și nu era pregătită să îl ierte pentru aventura sa.”
2. Instanța a insistat asupra faptului că solicitantul era singura persoană responsabilă pentru eșuarea căsătoriei sale, deci nu i s-a dat permisiune legală să divorțeze de soția sa.

Piotrowski c. Polonia

1. Solicitantul în Piotrowski a cerut să divorțeze de soția sa fără motivare, pe motivul că: ,,timp de câțiva ani el și soția lui nu se puteau înțelege pe multe teme legate de aspectele de bază a vieții de zi cu zi, iar viața lor împreună nu fusese armonioasă.” Soția a contestat aceasta, spunând că singurul motiv pentru care solicitantul a cerut divorț este pentru că avea o aventură cu o altă femeie.
2. Soția a refuzat să îi acorde divorțul, afirmând că: ,,aventura solicitantului era doar o fază trecătoare de prostie… [și a declarat] că îl iubește pe solicitant și de bunăvoința de a-i dărui o a doua șansă.”

Babiarz c. Polonia

1. Solicitantul în Babiarz a cerut să divorțeze de soția sa, dar soția a refuzat. În afara recunoașterii că a fost ,,o destrămare completă și iremediabilă a mariajului” și că o reconciliere era puțin probabilă, Curtea poloneză a susținut că un divorț nu putea fi acordat dacă a fost solicitat de către partea în culpă, dacă cealaltă parte a refuzat să consimtă.
2. Curtea poloneză nu a găsit nicio indicație în care, când a refuzat să își dea consimțământul, soția: ,,a acționat din ură, a fost motivată de răzbunare, sau doar a vrut să îl supere pe solicitant.” Curtea poloneză a mai subliniat faptul că soția a afirmat în mod repetat pe durata procedurii că era pregatită să se împace cu solicitantul, în ciuda faptului că avea un copil cu o altă femeie. Curtea poloneză nu a fost dispusă să accepte că durata noii relații a solicitantului ar putea fi (în sine) considerată un motiv suficient pentru a acorda un divorț.

(c) Intervenția Internațională ADF

1. ADF Internațional a intervenit ca terț în Gajewski, atrăgând atenția celor de la CEDO asupra deciziei lor în Johnston și alții c. Irlanda – un caz în care solicitanții au susținut că drepturile lor sub Articolele 8 și 12 de la COEDO au fost încălcate de refuzul curților irlandeze de a le acorda un divorț.
2. Intervenția sublinia faptul că, în Johnston (și linia urmărită în jurisprudență), Curtea a acordat Statelor Membre o marjă largă de apreciere în vederea problemei fiind: ,,strâns legată de tradițiile culturale și istorice ale fiecărei societăți și ideile adânc înrădăcinate despre unitatea familială, cât și absența oricărui consens european în această privință.
3. Intervenția internațională ADF a mai scos în evidență un număr de studii sociale avansate care au demonstrat că divorțul are efecte serioase și de durată asupra copiilor.

(d) Deciziile Curții

1. În toate cele trei cazuri, Curtea nu a găsit nicio încălcare a Articolelor 8 sau 12, cu toate că existau diverse motive.
2. În Gajewski, CEDO a tăiat cererea în întregime ca fiind un abuz de proces – solicitantul nu a informat Curtea că în cele din urmă i s-a aprobat divorțul de către curțile poloneze.
3. În Piotrowski și Babiarz, CEDO a făcut un număr de aprecieri despre legea poloneză de divorț care au fost repetate în ambele decizii. Curtea a susținut că în contextul legilor de divorț și punerii lor în aplicare în cazuri specifice, Statele Membre s-au bucurat de o latitudine largă de apreciere în determinarea pașilor făcuți în a asigura conformitate cu CoEDO.
4. Curtea a susținut că Statele Membre nu pot introduce restricții până la un asemenea punct încât ,,însuși esența dreptului la căsătorie este tulburată”, dar a continuat să susțină că nici Articolul 12 nici Articolul 8 al CoEDO nu pot fi interpretate că acordă indivizilor vreun drept la divorț (per Johnston).
5. Curtea a aflat că ar putea exista o problemă sub Articolul 12 unde procedurile de divorț continuă pentru un timp nerezonabil, sau unde lipsa de consimțământ a unei părți nevinovate este un obstacol insurmontabil pentru a acorda un divorț părții vinovate. Totuși, a notat că legea poloneză furnizează reguli substantive și procedurale detaliate care pot duce la acordul unui divorț, și a decis că legea, în anumite aspecte, poate fi considerată ca fiind: ,,intenționată să fie un adăpost de protecție pentru o parte, de regulă cea slabă, împotriva mașinațiunilor și credința rea ale celeilalte părți.”
6. Curtea a menționat în mod special că solicitanții nu au susținut că legea poloneză de divorț i-au împiedicat să depună o nouă petiție pentru divorț la curți într-un stadiu mai avansat dacă și când circumstanțele s-au schimbat.
7. CEDO a decis în cele din urmă că: dacă dispozițiile Convenției nu pot fi interpretate ca garanție a unei posibilități, sub legea domestică, de a obține un divorț, nu pot, a fortiori, fi interpretate ca o garanție a unui rezultat favorabil în procedurile de divorț instituite sub dispoziția legii permițătoare de divorț.
8. Curtea a mai decis că cererea în Piotrowski a fost în mod vădit nefondată, iar cererea în Babiarz, deși admisibilă, nu a dat naștere la încălcări sub Articolele 8 și 12 ale Convenției.

(e) Concluzii

1. În acceptarea acestui trio de provocări ale legii poloneze de divorț, Curtea a mai reafirmat că Convenția nu conferă un ,,drept la divorț”, de asemenea confirmând că Statele Membre au o latitudine largă de apreciere în formarea legilor de divorț și implementarea lor în cazuri specifice.
2. Curtea a mai dat o indicație de cazuri pe care le-ar examina cu mai mult control în această zonă, și anume (i) procedurile de divorț nerezonabil de lungi, și (ii) cazuri ale căror lipsă de consimțământ al unei părți nevinovate era un obstacol insurmontabil de a acorda un divorț parții vinovate.
3. Totuși, după cum se vede din faptele din ambele cereri din Piotrowski și Babiarz, Curtea nu era dispusă să găsească încălcări ale Convenției unde soții au refuzat să acorde un divorț în speranța că cuplul s-ar împăca în cele din urmă. Faptul că legea poloneză a permis solicitanților să reaplice la curțile poloneze într-un stadiu mai avansat când circumstanțele se schimbaseră a asigurat că absența consimțământului conjugal nu a fost un „obstacol insurmontabil”, așadar nu a putut fi considerată o încălcare a drepturilor Convenției.
4. Întrucât deciziile Curții în aceste trei cazuri nu sunt noi și sunt consistente cu jurisprudența precedentă pe subiect a CEDO, în concordanță cu doctrina ,,instrumentului viu”, Curtea a decis să își revizuiască hotărârea în Johnston să interpreteze cererile în lumina condițiilor prezente în ziua de azi. Cu siguranță, confirmarea recentă a Curții că linia jurisprudenței în Johnston ar trebui susținută este o victorie pentru Statele care aleg să apere sanctitatea căsătoriei și bunăstarea copiilor, deși citind opiniile separate ale judecătorului maghiar Andras Sajo și ale judecătorului portughez Paulo Pinto de Albuquerque oferă o indicație despre cum ar fi putut Curtea să ajungă la o altă concluzie în aceste cazuri:

„Treizeci de ani mai târziu [Johnston], și cu milioanele de divorțuri între timp, acum la nouăsprezece ani după ce Irlanda a abolit interdicția constituțională absolută consacrată în Constituție, este timpul pentru revizuirea lui Johnston și fără să se considere aceasta o chestiune de ,,valori morale profunde adânc integrate în structura societății”… nu există niciun principiu bun în spatele acestei decizii; cel puțin nu vreunul care merită susținut astăzi… Refuzând divorțul solicitantului într-o căsătorie iremediabilă autoritățile au tulburat esența dreptului la căsătoriei al acestuia…

Nu văd niciun motiv pentru care Statul ar putea fi capabil să forțeze cetățenii să trăiască într-un parteneriat contrar propriei alegeri. O căsătorie între doi cetățeni nu poate furniza Statul cu prerogativa perpetuării sale odată ce una din părți a luat decizia personală și familială să nu mai continue să trăiască sub o asemenea legătură juridică – cu atât mai mult cu condițiile irecuperabile și durata în acest caz.

Este suficient de rău că o persoană trebuie să facă față faptului că o decizie de o viață precum o căsătorie eșuată, din pricina oricărui motiv. A permite Statului să forțeze lumea să trăiască cu decizii de viață regretate, așadar prevenindu-i din a trece peste în viața privată, implică în mod inevitabil o intruziune nepermisă care nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică.

…În Polonia, legea prevede dreptul la divorț, dar cerințele legale sunt atât de vagi încât ele transformă dreptul la recăsătorie într-o ficțiune juridică. De fapt, însuși esența dreptului la recăsătorie al solicitantului a fost tulburată, datorită unei interpretări restrictive și stricta aplicare a legii în cazul lui. Agonia lungă a căsătoriei solicitantului este un exemplu elocvent al costurilor umane ale acestei ficțiuni juridice atât pentru soți cât și pentru persoanele terțe afectate.”